Cetatea noastră de scăpare

¹⁴ Dumnezeu vorbește... prin vise... (Iov 33:14-15)

¹⁷ ... bătrânii voștri vor visa visuri! (Fapte 2:17)

²⁵ Să nu renunțăm la strângerea noastră laolaltă, așa cum au unii obiceiul, ci să ne încurajăm unii pe alții, cu atât mai mult cu cât vedeți că Ziua se apropie. (NTR Evrei 10:25)

²⁷ Căci iată că cei ce se depărtează de Tine pier; Tu nimicești pe toţi cei ce-Ţi sunt necredincioși. (Psalmi 73:27)

---------------------------------

Este ora 2:30 noaptea. Tocmai am visat un vis de la Dumnezeu, unul scurt dar din acelea care nu se uită. Și fiindcă este proaspăt în mintea mea, m-am gândit să nu aștept până dimineață, ci să-l scriu acum.

Mă aflam într-un spațiu ca o clinică medicală, și totuși, la un moment dat, în holul de la intrare al clinicii s-au adunat vreo 30-40 credincioși la o adunare de rugăciune. Era ca și cum închiriaseră spațiul acela. Interesant era că era ora 6 dimineața. Acum înțeleg simbolistica. Așa cum clinica este locul de adăpost și de vindecare a bolnavilor – _și eu tocmai ce am fost operat într-o clinică_ – la fel adunarea este locul de adăpost și de vindecare a sufletelor.

Fiind o clinică în vis, erau și copilași pe acolo. Un frate îi spune unui copilaș: "Pacea Domnului Isus". O asistentă care se pare că-l cunoștea, când l-a auzit pe fratele, i-a spus oarecum deranjată: "Vă rog să nu începeți iar să salutați copiii cu «Pacea Domnului»". Dar el și-a văzut în continuare de ce știa și a salutat la fel un alt micuț. Inițial m-am gândit: "Femeia poate că are dreptate. Nu trebuie să-i deranjăm pe oameni cu credinţa noastră." Dar era reacția omului modern din mine. Apoi m-am gândit: "De fapt așa trebuie. De mici copiii trebuie formați. Dar am ajuns să ne fie rușine să vorbim astfel, chiar și în familiile creștine."

Priviți cum se salutau evreii pe ogoarele unui om plin de har: "Și iată că Boaz a venit din Betleem și a zis secerătorilor: „Domnul să fie cu voi!” Ei i-au răspuns: „Domnul să te binecuvânteze!” (Rut 2:4) Dar mulți dintre noi am ajuns să ne fie rușine să ne salutăm așa.

Oastea Domnului, la vremea ei mișcarea cea mai puternică de trezire din țara noastră, avea salutul "Slăvit să fie Domnul!" (din Psalmul 69:5 – traducerea ortodoxă), la care se răspundea cu "În veci, amin!". Acesta a fost salutul în multe familii și biserici în trecut. De mici, copiii erau formați să-L iubească pe Domnul și erau formați în practicile creștine. Apoi s-a trecut la salutul "Pacea Domnului Isus!", apoi la "Pacea Domnului!", apoi doar la "Pace!", iar în ultima vreme am auzit că se practică "Bună ziua". Trist.

Apoi se făcea că eram undeva în mijlocul orașului și mergeam pe străzi împreună cu un frate, coleg de servici. Mă rugam în vis: "Doamne, arată-mi realitatea spirituală!" – așa cum se rugase odinioară Elisei pentru Ghehazi. Și dintr-odată peisajul normal s-a schimbat și a apărut o atmosferă sinistră, cenușie, clădiri fumegând și focuri. Semăna cu atmosfera unei cocserii (pentru cine a fost vreodată într-un combinat siderurgic ca cel de la Galați) sau cu atmosfera din filmele care prezintă sfârșitul lumii – o atmosferă ca de iad, apăsătoare, ostilă.

Împreună cu fratele am început să fugim pe străzi și mă rugam în disperare: "Doamne, ai milă! Doamne, nu ne lăsa!" Căutam un loc unde să ne adăpostim. În timp ce fugeam, mi-am adus aminte de adunarea din clinică, care se întâlnea la ora 6 dimineața. Am fugit împreună cu fratele meu la frații noștri. Ca într-un film de groază sau SF, am intrat în clădirea adunării în viteză, împinși de suflul focului care era pe urmele noastre. Ușa adunării s-a închis în urma noastră și noi am fost scăpați. Ăsta a fost visul.

Sunt convins că exact aceasta este imaginea pe care am vedea-o dacă ni s-ar deschide ochii spirituali: o lume ostilă, satanică, care ne-ar înghiți de vii. Și scăparea noastră este Biserica (ca Trup al lui Hristos, Capul Trupului fiind Însuși Domnul Isus Hristos), pe care Isus a câștigat-o cu însuși sângele Său (Fapte 20:28).

²⁵ Să nu renunțăm la strângerea noastră laolaltă... (NTR Evrei 10:25)

Adunarea este o cetate de scăpare. Poate vreunul va spune: "Frate, nu cunoști adunarea unde merg eu. Seamănă mai degrabă cu biserica din Laodiceea..." Caută atunci o Filadelfia sau o Smirna, caută un loc unde Domnul este viu și îți vorbește. Vezi să te afli într-un loc unde ești și mustrat prin Cuvântul Domnului, unde ți se descoperă și păcatul din viața ta, nu doar ți se gâdilă urechile. Într-una din cărțile lui Cymbala, este scris despre un frate că străbătea 250 de km cu mașina pentru a ajunge la o biserică vie așa cum era biserica Grace.

Personal, când din motive obiective a trebuit la un moment dat să schimb adunarea unde mergeam, m-am gândit în sinea mea dacă Domnul va fi și în adunarea unde merg. Dar, chiar de la prima întâlnire, Domnul mi-a vorbit chiar prin prima cântare: "Eu sunt și aici și te voi călăuzi în continuare."

Caută o biserică unde îți vorbește Domnul, unde prezbiterii sunt pilde de sfințenie, seriozitate și sacrificiu, adăpostește-te acolo și caută să-L slujești pe Domnul. Dacă totuși nu găsești așa ceva și te simți ca în biserica din Sardes (care era o biserică moartă) și poți rezista acolo, caută în adunare pe cei care nu și-au pătat hainele, frați evlavioși, și menține părtășia cu ei, ca să reziști în vremurile acestea.

Un frate a primit o ofertă să plece afară la muncă. Fratele însă a răspuns: "Nu pot să-ți dau răspunsul pe loc. Eu am un Stăpân și trebuie să-L întreb. Eu am niște prezbiteri, nu sunt de capul meu. Trebuie să mă consult cu ei." Asta înseamnă să fii sărac în duh, să nu te bazezi pe înţelepciunea ta. Exact ca un copilaș.

Biserici perfecte vom găsi cu greu. Important este dacă Duhul Sfânt este prezent și-ți vorbește. Asta presupunând că ești un frate sau o soră sinceră.

Nu uitați imaginea aceasta: trăim într-un iad spiritual, iar scăparea noastră este adunarea, iar adunarea poate însemna uneori doar doi sau trei adunați în Numele Domnului.

Dar dacă nu găsim în localitatea noastră nici măcar doi sau trei cu care să avem o părtășie sfântă și curată, în Cuvânt, în cântare și în rugăciune (nu clevetind pe alții, nu judecând pe alții, ci iubindu-ne, slujindu-ne și îngăduindu-ne unii pe alții), să ne rugăm și să ne pocăim, căci problema s-ar putea să fie la noi.

Cine nu reușește să se smerească, să se umilească, să privească pe frați mai presus de el însuși, ca să poată păstra părtășia frățească, este în mare pericol.