Mi-am imaginat pe cineva aflat într-o mică ambarcațiune, care s-a depărtat destul de departe de țărm și nu mai vede uscatul. Disperat, se luptă să dea la vâsle ca să ajungă la mal. Dar în ce direcție este malul? Se luptă, se frământă, vâslește și parcă stă pe loc. Apoi ia vâslele și dă cu ele de barcă, sfărâmându-le: „S-a terminat! Nu mai am nicio speranță.”Obosit, disperat, resemnat, privind la vâslele distruse la furie, cade epuizat și stă sprijinit de marginea bărcii, uitându-se în zare, doar doar o zări o palmă de uscat. În timp ce stă așa, amorțit, un vânt ușor îi trece prin păr. Ca prin vis își aduce aminte de orele de geografie de la școală. Acolo a învățat că la țărmul mării, pe timpul zilei, suflă regulat un vânt ușor de la mare spre uscat. El se numește briză.
Privește în sus și vede catargul bărcii și pânza stând atârnând. O desfășoară și așteaptă liniștit să simtă direcția de unde bate briza. Când a găsit unghiul potrivit, fixează pânza pe direcția brizei și se așează în liniște în spatele pânzei. Vântul începe să umfle ușor pânza și barca începe să se miște, nu cu mare viteză, dar constant.
