Casa Mea se va numi o casă de rugăciune (Matei 21:12)

Isus a intrat în Templul lui Dumnezeu. A dat afară pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei şi le-a zis: „Este scris: „Casa Mea se va chema o casă de rugăciune.” Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.” (Matei 21:12-13)

Nimic bun, nimic spiritual, nicio pocăință reală, nicio creștere spirituală nu se pot întâmpla dacă Dumnezeu nu acționează prin lucrarea Duhului Sfânt. Oamenii – nici cei din lume, nici cei din biserică – nu pot fi făcuți conștienți de păcatul lor dacă Duhul Sfânt nu este prezent ca să aducă convingere de sus. Dacă nu-i convingere de sus, atunci se dă o luptă „surdă” și încrâncenată între frați și între păstori și frați ca fiecare să-i convingă pe ceilalți că au păcătuit.

Cei din lume nu pot ajunge să creadă și să fie mântuiți dacă Duhul Sfânt nu luminează prin predică chipul Domnului Isus Hristos. Lucrurile nu înaintează, nu se rezolvă dacă nu lucrează Duhul Sfânt. Dar, atenție, Dumnezeu nu lucrează prin Duhul Sfânt dacă nu este chemat (rugat) să lucreze. 

Ne mirăm că Dumnezeu nu mai lucrează cu putere ca acum 20 de ani, sau nu lucrează așa cum am auzit că lucrează în alte părți ale lumii. Se prea poate că motivul principal este acela că nu ne mai rugăm ca acum 20 de ani. 

Așa cum spunea un om lui Dumnezeu, Casa Domnului a devenit în multe locuri în special o casă a muzicii, sau în special o casă a predicii, sau o casă a rugăciunilor formale. Și Dumnezeu nu mai lucrează pentru că nu mai este chemat să lucreze. Ne descurcăm și fără El. Știm și noi să predicăm, pentru că am făcut cursuri de omiletică (arta predicării), deci nu mai trebuie să insistăm la Dumnezeu după mesaj și ungerea Duhului. Știm și noi să cântăm în grupul de laudă și închinare. Avem voci, avem instrumente bune, nu mai trebuie să insistăm pentru ungere de sus. Am invitat un necredincios la adunare, dar nu ne gândim că e nevoie de rugăciune ca Dumnezeu să-i atingă inima. 

Acum 20 de ani, duminica, rugăciunea în bisericile evanghelice începea la ora 8. Aproape jumătate din numărul fraților sacrificau din timpul lor și veneau cu o oră mai devreme la Casa Domnului ca să se roage pentru ce urma în ziua respectivă. Cei care veneau la adunare între ora 8:45 și 9:00, intrau în liniște în adunare, se așezau în genunchi și se alăturau rugăciunilor celorlalți. Apoi, de la ora 9 la ora 10 urma ora de rugăciune a întregii adunări. Celor care s-au obișnuit în zilele noastre cu venirea la orele 10-11 la Casa Domnului și cu trei înfățișări scurte de rugăciune li se va părea mult două ore de rugăciune. Da, dar și roadele erau pe măsură: la un botez erau 50-60 de candidați. 

În zilele noastre, în unele biserici, atmosfera dinainte de începerea slujbei este ca una de cinematograf. Veselie mare, râsete, telefoane mobile. Da, dar și lipsa roadelor este pe măsură. Se crede că ceea ce-i atrage pe oameni la biserică este o atmosferă relaxantă (de club), eventual și cu cafea și fursecuri la sfârșitul slujbei. 

Frații nu se mai roagă ca Dumnezeu să-i atragă pe oamenii păcătoși la El, păstorii și predicatorii nu le mai cer fraților insistent să se roage pentru ei ca să aibă ungere de sus (putere și îndrăzneală în cuvânt), adunarea nu se mai roagă ca Dumnezeu să deschidă inimile celor nepocăiți ca să pătrundă acolo Cuvântul lui Dumnezeu. Și, în condițiile acestea, când creștinii se bazează pe mediul agreabil și confortabil din biserici, pe predica pastorului, pe grupul de laudă și închinare, pe pliantele puse în cutiile poștale, pe reclamele din ziare, etc., Dumnezeu îi lasă să-și rezolve singuri problemele bisericești. 

Și totuși, Dumnezeu a zis, „Casa mea se va numi o casă de rugăciune.” (Matei 21:13), chiar dacă noi am făcut altceva din ea. 

Domnul Isus ne-a arătat la cine trebuie să apelăm ca oamenii să se pocăiască: „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 6:44) Apostolii știau pe ce să pună accentul în lucrare: „Iar noi vom stărui necurmat în rugăciune și în propovăduirea cuvântului.” (Fapte 6:4). Pavel le cerea credincioșilor: „(rugați-vă) pentru mine, ca ori de câte ori îmi deschid gura să mi se dea cuvânt, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei.” (Efeseni 6:19) 

Dumnezeu trebuie să-i atragă pe oameni la El. Dumnezeu trebuie să dea cuvânt și ungere predicatorilor. Dumnezeu trebuie să le deschidă inima celor prezenți la cuvintele predicatorului. Și de aceea, Dumnezeu trebuie chemat (rugat, implorat) să lucreze. Dacă Dumnezeu nu lucrează, totul este în zadar. 

Acum 20 de ani, bisericile se rugau cu două ore înainte de a se predica Cuvântul, frații se rugau în bănci pe timpul predicii, iar unele biserici aveau grupe de rugăciune care rămâneau la ora 12 la biserică să se roage în continuare pentru cei care fuseseră la adunare, ca lucrarea Duhului Sfânt să continue în viețile lor. 

Astăzi, unele biserici te întâmpină de dimineață cu cafea și cu o atmosferă relaxantă, iar rugăciunile stereotipe nu mai au nicio putere. Tinerii, în special, sunt lăsați să butoneze telefoanele mobile pe sub bănci sau chiar la vedere, unii bărbați mai trag cu ochiul la surorile care și-au descoperit nu doar capul în adunare, dar și alte părți ale trupului, etc., iar slujba se încheie cu cafea, fursecuri și voie bună. Și noi mai sperăm în aceste condiții să vedem oameni convertiți cu adevărat, să vedem frați și surori trăind vieți sfinte și pe Duhul Sfânt lucrând cu putere în adunare? Dar cine mai crede aceste cuvinte: „casa Mea se va chema o casă de rugăciune”? 

O mulțime de biserici moderne, care au omorât orele de rugăciune și nopțile de veghe, cu săli pompoase utilate cu tehnică audio de ultimă generație, cu mai multe grupuri de laudă și închinare, cu predicatori școliți la școli teologice, întreținând o atmosferă agreabilă cu ceaiuri, cafele și fursecuri (servite înainte și/sau după slujbă) mor pe zi ce trece din lipsa rugăciunii de care ar avea disperată nevoie. 

Asta se întâmplă întotdeauna când ne credem mai înțelepți decât Cuvântul lui Dumnezeu. Marele scriitor scoţian, Andrew Bonar, a scris în 1853: Lui Dumnezeu îi place şă-Şi vadă oamenii fixaţi pe ideea că nu există speranţă decât în rugăciune. În asta constă puterea Bisericii asupra lumii."