Chemarea la rugăciune

VÂNT PROASPĂT, FOC PROASPĂT

(fragmente)

Jim Cymbala

PROMISIUNEA

Tot în acea perioadă m-a cuprins o tuse care nu mai voia să plece. Am tușit și iar am tușit șase săptămâni până când Carol abia mai putea dormi noaptea. Scuipam flegmă în fiecare zi. Socrii deveniseră atât de îngrijorați încât mi-au plătit biletul de avion ca să vin la ei în Florida, lângă St. Petersburg și să mă odihnesc în soarele cald de acolo. Plin de recunoștință am plecat. Partea proastă era că trebuia să le las singure pe Carol și Crissy care avea numai doi ani.

Într-o zi am ieșit în larg cu o barcă de pescuit împreună cu alți douăzeci sau treizeci de turiști. Cerul era de un albastru azuriu și apele calde ale Golfului Mexic se izbeau alene de țărmul nisipos. Pescărușii se roteau și țipau deasupra capetelor noastre. Soarele le pria atât de bine plămânilor mei congestionați. Pe măsură ce ne avântam spre larg ceilalți râdeau și vorbeau despre peștii pe care sperau să-i prindă în acea după-amiază. Țineam și eu o undiță în mâini... însă mintea nu-mi stătea la pescuit. M-am îndreptat spre capătul bărcii, departe de mulțime și priveam fix orizontul îndepărtat.

Am început să meditez la ideile și strategiile în legătură cu creșterea unei biserici, despre care am auzit sau citit. Un lider creștin mi-a spus: „Uită de clădirea bisericii instituționale; întâlnirile din case sunt soluția din ziua de azi. Ai putea să vinzi clădirea. Dumnezeu face ceva nou."

O biserică baptistă veche ce fusese cândva mare a investit puternic în achiziționarea de autobuze, încercând să aducă mulți copii la biserică. Singurele rezultate au fost notele de plată mari, vandalismul cronic și o biserică neschimbată.

Am participat în biserici mari al căror punct central era invitarea acelor predicatori și cântăreți la modă în acel moment. Aceasta a ajutat la publicitatea bisericii... cel puțin pentru alți creștini. Un pastor mi-a spus zâmbind: „Eu nu fur oile altor biserici, însă îmi place să las poarta larg deschisă."

Indiferent că era un mod de abordare valid sau nu, această strategie necesita bani, așa că las-o baltă — nimeni n-ar fi venit în Brooklyn pentru micul onorariu pe care noi ni-l puteam permite. Ba mai mult, Carol și cu mine am recunoscut că dacă Dumnezeu nu intervine, Brooklyn Tabernacle era sortită pieirii. Prin forțele noastre nu puteam face nimic. Nu puteam organiza și face reclamă programului nostru. Adevărul jenant era că uneori nici eu nu doream să mai particip la vreun serviciu — atât de rău ajunsese.

Trebuia ca Duhul Sfânt să intervină, altfel muream.

„Doamne, n-am nici o idee cum să ajung un pastor de succes," m-am rugat acolo, în largul apei. „Nu am pregătire. Tot ce știu este că eu și Carol lucrăm în centrul orașului New York, cu oameni care mor la fiecare colț din cauza supradozei de heroină, copleșiți de materialism și alte vicii. Dacă Evanghelia este atât de plină de putere..."

Nu am mai putut continua. Lacrimile mă înecau. Din fericire ceilalți pasageri erau prea departe pentru a observa ceva după cum mi-am dat eu seama când le-am urmărit umbrele în apa albastru-verzuie.

Atunci, încet, însă cu fermitate, în cuvinte auzite nu în urechea, ci adânc în duhul meu, L-am simțit pe Dumnezeu vorbind:

Dacă tu și soția ta îmi veți conduce poporul la rugăciune și la invocarea Numelui Meu, nu veți duce niciodată lipsă de suflu nou în fiecare predică. Eu mă voi îngriji de banii de care aveți nevoie, atât pentru biserică cât și pentru familia ta și niciodată clădirea nu va fi îndeajuns de încăpătoare pentru mulțimile de oameni pe care îi voi trimite ca răspuns.

Eram copleșit. Lacrimile s-au intensificat. Mi-am îndreptat privirea spre ceilalți pasageri, încă ocupați cu pescuitul. Nici unul nu privea în direcția mea.

Eram sigur că-L auzisem pe Dumnezeu, deși n-am experimentat nici un fel de viziune stranie, nimic senzațional sau ieșit din comun. Dumnezeu pur și simplu s-a focalizat asupra singurului răspuns la situația noastră — sau al oricărui altcuiva în aceeași situație. Cuvântul Lui avea rădăcina în nenumăratele promisiuni repetate în Scripturi; era chiar ceea ce a produs orice trezire a Duhului Sfânt de-a lungul istoriei. Era adevărul care i-a făcut pe Charles D. Finney, Dwight L. Moody, A.B. Simpson și pe alți bărbați și femei folositori în mâna lui Dumnezeu. Era ceea ce știam deja, însă Dumnezeu mă trăgea afară, mă îndrepta spre o experiență veridică cu El însuși și puterea Sa. El îmi spunea că foamea mea după El și puterea Sa transformatoare vor fi îndeajuns pentru a mă determina să-mi călăuzesc biserica spre rugăciune.

În acea după-amiază, mai târziu, când vaporul a ancorat, mă simțeam minunat de calm. Câteva zile mai târziu, am zburat spre New York, același pastor tânăr care fusesem și înainte. însă toate curentele moderne și noile idei despre creșterea bisericii deveniseră acum irelevante. Dumnezeu promisese că se va îngriji, că va răspunde strigătelor noastre după ajutor. Nu eram singuri încercând imposibilul într-o lume împietrită. Dumezeu era prezent și El acționa în favoarea noastră.

O bucurie sfântă s-a revărsat asupra mea. Așteptam chiar cu nerăbdare următoarea duminică dimineața pe Atlantic Avenue.

APRINDEREA FOCULUI

Bine v-ați întors, Pastor Cymbala" mi-au spus oamenii când m-au văzut în acea dimineață. „V-ați odihnit bine în Florida? Cum mai stați cu tusea?" Le-am spus că tusea mai trecuse, însă în interior abia așteptam să le spun ceva mult mai important. Pe la începutul programului am spus: „Frați și surori, sunt absolut sigur că l-am auzit pe Dumnezeu vorbindu-mi despre viitorul bisericii noastre. Cât am fost plecat am strigat către Dumnezeu să ne ajute — să mă ajute — să înțeleg care-i voia Lui pentru noi. Și cred că am primit un răspuns.

Nu e deosebit, nici profund și nici spectacular, însă vreau să vă spun astăzi cu toată seriozitatea:

De acum înainte, întâlnirea de rugăciune va fi barometrul bisericii noastre. Ceea ce se întâmplă marțea seara va fi măsura după care vom judeca succesul sau eșecul nostru, pentru că aceasta e măsura după care Dumnezeu ne va binecuvânta.

Dacă noi II chemăm pe Domnul, El ne-a promis în Cuvântul Său că ne va răspunde, că va aduce pe cei nemântuiți la El și că va turna din Duhul Său peste noi. Dacă nu-L chemăm — El nu ne-a promis nimic — absolut nimic. E foarte simplu. Nu are importanță ce predic eu sau ce pretindem că credem în mințile noastre, viitorul nostru va depinde de timpul acordat rugăciunii.

Acesta este motorul care va pune în mișcare biserica. Da, vreau să continuăm să venim duminicile — însă seara de marți este cea care contează. Eu și Carol ne-am hotărât deja și sperăm că și voi vă veți alătura nouă."

Un predicator din Australia (sau poate din Noua Zeelandă) s-a întâmplat să fie și el prezent în acea dimineață — eveniment rar. L-am prezentat și l-am invitat să spună câteva cuvinte. El a pășit în față și a spus doar atât:

„Am auzit ce v-a spus păstorul. Iată ceva la care vă puteți gândi:

Poți spune cât de populară este o biserică în funcție de cine vine duminica dimineața.

Poți spune cât de popular e pastorul sau evanghelistul în funcție de cine vine duminica seara.

Însă poți spune cât de popular este Isus în funcție de cine vine la serile de rugăciune."

Și acestea fiind spuse, a coborât de pe platformă. Asta a fost tot. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci.

UN NOU ÎNCEPUT

Dacă anunțul meu i s-a părut ciudat bisericii, sau greu de primit, consider că el nu a fost cu mult mai diferit decât ceea ce Charles Haddon Spurgeon, marele predicator englez, a spus într-o predică cu exact 100 de ani în urmă:

Starea unei biserici poate fi măsurată exact cu ajutorul serilor de rugăciune. Astfel, întâlnirea pentru rugăciune este har-ometrul și prin ea putem să judecăm cantitatea lucrării divine între oameni. Dacă o biserică vrea ca Dumnezeu să fie aproape, trebuie să se roage. Și unul din primele semne ale absenței Lui va fi lenevia în rugăciune.

În acea primă seară de marți au venit cincisprezece până la optsprezece persoane. Nu aveam o agendă sau un program gata pregătit; m-am ridicat și am condus biserica în cântare și laudă spre Dumnezeu. Din aceasta a venit rugăciunea. Am simțit un nou sens al unității și dragostei între noi. Dumnezeu părea că ne țese împreună. Nu le-am ținut o predică tipică; exista o nouă libertate în a aștepta prezența lui Dumnezeu.

În săptămânile, care au urmat, răspunsurile la rugăciuni au devenit evidente. Noi oameni ni s-au alăturat treptat, cu talente și daruri care ne puteau ajuta. Au început să vină rudele nemântuite sau oameni total străini. Am ajuns să credem că suntem „camera de urgență a Duhului Sfânt" unde oameni cu traume spirituale puteau fi salvați. În majoritatea spitalelor sala de urgență nu este la fel de frumos decorată ca și restul clădirii însă foarte eficientă în salvarea de vieți omenești.

Noi eram un prim exemplu a ceea ce marele scriitor scoțian, Andrew Bonar, a scris în 1853: „Lui Dumnezeu îi place să-Și vadă oamenii fixați pe ideea că nu există speranță decât în rugăciune. În asta constă puterea Bisericii asupra lumii."

Astfel, săptămână după săptămână am continuat să-i încurajez pe oameni să se roage și, desigur, așa cum Samuel Chadwick a spus cu mult timp în urmă, cel mai mare răspuns al rugăciunii este mai multă rugăciune.

Noi nu eram acolo ca să ne auzim unii pe alții dând glas unor rugăciuni elocvente; eram prea disperați pentru aceasta. Ci ne-am concentrat vertical, spre Dumnezeu, nicidecum orizontal, unii spre ceilalți. De cele mai multe ori am strigat către Domnul în grup, rugându-ne toți în cor, cu voce tare, practică ce continuă și în ziua de azi. Alteori ne prindeam de mâini în cercuri de rugăciune sau diferiți oameni își povesteau necazurile. Forma unei întâlniri de rugăciune nu este nici pe departe atât de importantă ca esența ei — aceea de a-L atinge pe Cel Atotputernic, de a striga din întreaga ta ființă. Am participat la întâlniri de rugăciune gălăgioase care erau în majoritatea cazurilor teatrale și am fost în grupuri în care momentele de rugăciune tăcută erau profund spirituale. Atmosfera întâlnirii poate varia, însă ceea ce contează este că noi ne întâlnim cu Dumnezeul Universului, nu doar unul cu celălalt.

Am început de asemenea să nu mai fiu atât de rigid în serviciile de duminica și să nu-i mai controlez cu ajutorul microfonului. Forma obișnuită — două cântări, anunțurile, programul corului, colecta, apoi predica și în final binecuvântarea — a fost treptat abandonată pe măsură ce Dumnezeu începea să mă elibereze. Nu mai trebuia să fiu atât de nervos sau încordat sau fals. Din cauza fricii încercasem să mă protejez pe mine însumi.

La urma urmelor, oamenii nu erau însetați după predici alambicate sau după luciu organizatoric. Ei doreau doar iubire. Doream să știe că Dumnezeu îi poate ridica și le poate da o nouă șansă.

În acele zile de început pe Atlantic Avenue, când oamenii se apropiau mai mult de Domnul, primeau plinătatea Duhului și își reînnoiau dragostea lor pentru Dumnezeu, au început în mod natural să vorbească despre aceasta la locurile lor de muncă, în blocuri, la întâlnirile din familie.

Din acea zi și până acum, mai bine de douăzeci de ani mai târziu, nu a existat nici un moment de declin în biserică, mulțumită lui Dumnezeu. Prin harul Său nu am avut nici o fracțiune care să se ridice și să hotărască să se despartă de noi. Dumnezeu a continuat să trimită oameni care au nevoie de ajutor; adesea nu pot nici măcar să aflu de unde au auzit despre noi.

Colecta s-a îmbunătățit îndeajuns cât să putem face câteva reparații clădirii. Am înlocuit băncile pe jumătate ruinate cu scaune din fibră de sticlă care se puteau lega împreună. Și ceva mult mai important chiar, oamenii au început să simtă prezența Domnului în acel loc umil. Se simțeau iubiți. Cei împietriți erau cercetați chiar și în timpul cântărilor. Corul a început să crească.