Numai Dumnezeu știe ziua când suntem pregătiți să fim luați în Împărăția Lui. Un frate dădea imaginea aceasta frumoasă, că trebuie să ajungem la coacere (ca un fruct) pentru a fi luați în cer la Domnul. În aceeași idee, unii cred că din Scriptură reiese adevărul că numai cei care vor fi găsiți gata vor fi răpiți, ceilalți credincioși urmând să treacă prin Necazul cel mare, și, ca să zic așa, să ispășească prin suferință faptul de a fi trăit o viață cu inima împărțită. E de meditat și la lucrul acesta.
Cred că unul din semnele că suntem gata, este atunci când "dragostea a ajuns desăvârșită în noi" (1 Ioan 4:12), când putem iubi pe oricine, chiar dacă nu suntem de acord cu ceea ce face, chiar dacă ne-a făcut mult rău și chiar dacă nu se întrevede nicio posibilitate de schimbare. O cântare spune: „Să iubești cu iubirea lui Isus”, adică iubire necondiționată.
Acum două săptămâni, ajunsesem într-o stare de crispare (tensionată). Aveam impresia că toți frații mei sunt liberi, deschiși, numai inima mea era închisă și distantă. În general, cu unele excepții, lipsa bucuriei și a deschiderii a fost starea mea din ultimii ani, dar acum se înrăutățise vizibil. Câteva zile L-am întrebat pe Dumnezeu ce se întâmplă cu mine de sunt așa de crispat. Mai ales că urma să le fac o vizită fetelor mele la Cluj și unor frați de credință din Tg. Secuiesc, Cluj și Oradea, și mă gândeam cum o să mă comport cu ei aflându-mă în starea asta.
Cam după 2-3 zile, Dumnezeu mi-a arătat unde era problema. De ceva timp, se formaseră în mintea mea niște ziduri (sau distanțe) cu privire la unii frați. Când mă gândeam la fratele X, îmi ziceam în mintea mea: „Cu acesta nu voi putea lucra niciodată în ogorul Evangheliei. Este prea mânios, îl cunosc de destul timp și nu întrevăd nicio schimbare.” Apoi, mă uitam la alt frate, și gândeam: „Nici cu acesta nu se poate lucra. Nu suntem pe aceeași lungime de undă.” Apoi mă gândeam la o soră care cânta strident în adunare: „N-are cine s-o schimbe. Așa ne vom chinui cu ea ani de zile.” La fel gândeam și despre o altă soră, care se ruga prea mult față de restul.
Și astfel de gânduri, care s-au acumulat în timp în mintea mea, au creat din partea mea ziduri (distanțare) între mine și unii frați, și inima îmi era plină de amărăciune: „Nu voi putea lucra cu astfel de oameni. Anii au trecut și sunt slabe șanse de schimbare în viețile lor...”
Când Dumnezeu S-a îndurat de mine și mi-a deschis ochii, am primit în câteva ore următoarele revelații:
1. NU-I SCHIMBI TU PE OAMENI
Tendința noastră este să dorim să-i schimbăm pe oameni după felul nostru de a fi. Unii dintre noi suntem atât de mândri, atât de convinși că am ajuns să cunoaștem ce este bine, încât credem că toți ar trebui să se schimbe după noi. O soră care s-a alăturat recent unei adunări mărturisea cum s-a frământat ea mult timp să-i schimbe pe frați. Multe i se păreau că nu sunt cum trebuie (adică cum credea ea că ar trebui să fie), și a suferit mult până ce Domnul a făcut-o să înțeleagă că ea era cea care trebuia să se schimbe. Ea avea nevoie să fie schimbată pentru a nu mai fi nerăbdătoare, pentru a-i accepta pe frați și „obiceiurile” lor, pentru a-i iubi așa cum sunt, cu nădejdea că Dumnezeu poate schimba anumite lucruri dacă este necesar.
Acesta a fost primul adevăr pe care Dumnezeu mi l-a arătat: „Nu-i vei schimba tu pe oameni! Nu este treaba ta să-i schimbi. Asta este treaba Mea, prin Duhul Sfânt. Treaba ta este să-i iubești, să-i accepți așa cum sunt, să-i slujești.” Și mi-am adus aminte că Isus i-a iubit pe Iacov și Ioan (fiii tunetului), pe Petru cel „pietros”, pe tânărul bogat, și chiar pe Iuda Iscarioteanul.
Dacă totuși îi poți schimba pe oameni în vreun fel, acela este prin pilda vieții tale. Cred că Zac Poonen spunea într-un mesaj că modul de conducere în Noul Testament este prin pildă.
2. NĂDEJDEA CĂ DUMNEZEU ESTE CEL CARE ÎI SCHIMBĂ PE OAMENI
„Bun... și dacă eu nu-i pot schimba pe oameni, cum se vor schimba ei?” - mi-a trecut prin minte. Tot în același timp, ascultând un alt mesaj, am fost cercetat de cuvântul „nădejde”. Spunea fratele în mesaj ce cuvânt minunat și scump este cuvântul „nădejde”. Nădejdea noastră este în Dumnezeu care lucrează și va lucra. Dacă ne uităm la noi și la puterea noastră de a-i convinge pe alții să se schimbe, ne vedem falimentari, neputincioși... dar dacă ne punem nădejdea în Dumnezeu, ca El să-i schimbe și pe ei și pe noi după chipul Lui, atunci ne vom ruga mai mult.
Mulți dintre noi am ridicat tonul, am țipat, am făcut presiuni, ne-am umplut inima de amărăciune pentru mult timp, ne-am supărat și am părăsit întâlnirea, prietenia, familia sau adunarea... toate acestea cu scopul de a-i convinge pe ceilalți că noi cunoaștem adevărul iar ei trebuie să se schimbe. Unii s-au îmbolnăvit de depresie sau de diabet, sau li s-a albit părul... în disperarea că oamenii din jurul lor nu se schimbă.
Am greșit și eu mult în viața mea de credincios, supărat și mâniat că frații mei de credință nu înțeleg că biserica are nevoie de trezire spirituală, supărat că familia mea nu mă înțelege în dorințele mele de sfințenie, etc. Și cât de străine mi-au fost îndemnurile ca cele din versetul următor:
Și robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăinţa ca să ajungă la cunoştinţa adevărului; şi, venindu-şi în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia. (2 Timotei 2:24-26)
Ca și mine, cred că mulți trăiesc în tulburare și amărăciune aproape permanentă, și nu sunt liberi și deschiși, pentru că se frământă că nu-i pot schimba pe cei din jurul lor după cum cred ei că ar fi bine. Ca Marta, care se frământa nespus pentru că Maria nu era așa cum și-ar fi dorit ea.
În privința aceasta, sunt unul dintre cei care am suferit cel mai tare pentru că nu i-am putut schimba pe oameni. Îmi voi aduce mereu aminte de o zi când, toată noaptea, în vis, Dumnezeu mi-a spus același lucru: „EU LUCREZ! EU! EU! ÎNȚELEGI?”
3. CA SĂ-L CÂȘTIGI
Tot acum, legat oarecum de primele două revelații, a fost și îndemnul, dintr-o altă predică, că pe tot parcursul vieții noastre trebuie să acționăm în așa fel încât să câștigăm pe oameni și pe frați pentru Cristos. Chiar și atunci când oamenii greșesc, chiar și când trebuie mustrați, scopul este ca ei să fie câștigați, nu îndepărtați. Așa că, atenție la felul de a vorbi. Și, vai, cine știe de câte ori am greșit și aici, mustrând fără gândul de a fi blând, cald, ca să-l câștig pe fratele meu.
O soră a mustrat cu asprime pe alte trei surori de credință. Avea dreptate în ce le-a spus. Dar un frate a întrebat-o: „Bine. Ai avut dreptate... dar acum cum vei relua relațiile cu aceste surori?” Cu alte cuvinte: „Chiar dacă ai avut dreptate... prin severitatea tonului, prin asprimea feței, prin declarațiile ultimative (echivalente cu ruperea relațiilor) ai creat o prăpastie între tine și ele. Acum, cum vei repara aceasta? Căci nu se poate ca în trupul lui Cristos să rămână o rană, o prăpastie. La asta nu te-ai gândit.”
Textul din 1Corinteni 9:19-23 este deosebit pentru acest adevăr. Toată lupta apostolului Pavel a fost să-i câștige pe oameni și pe frați. E adevărat că nu prin ocolirea sau ignorarea adevărului, dar adevărul poate (și trebuie) să fie spus frumos.
Căci, măcar că sunt slobod faţă de toţi, m-am făcut robul tuturor, ca să câştig pe cei mai mulţi. (1 Corinteni 9:19)
„... ca să câștig pe cei mai mulți”
„... ca să câștig pe Iudei”
„... ca să câștig pe cei ce sunt sub Lege”
„... ca să câștig pe cei fără lege”
„... ca să câștig pe cei slabi”
Am fost membru în comitetul bisericii, am fost prezbiter, am citit o mulțime de cărți, am tânjit ani de zile după o trezire spirituală și am ajuns la Zalău și la Târgoviște în căutarea acesteia, dar, dacă aș fi s-o iau de la început, m-aș concentra în primul rând să iubesc și să slujesc pe Domnul și pe frați.
M-am gândit că ce folos ar avea cineva dacă ar fi slujit pe Domnul în multe feluri, dacă n-a ajuns să le poată spune din toată inima fraților lui „preaiubiților”, așa cum se exprimă apostolul Ioan pe tot parcursul primei sale epistole. Sau dacă n-a putut spune niciodată ca apostolul Pavel:
Căci martor îmi este Dumnezeu că vă iubesc pe toţi cu o dragoste nespusă în Isus Hristos. (Filipeni 1:8)
--------------------------------
După această experiență, zilele trecute am făcut un control medical, ca urmare a unei sângerări. Mi s-a descoperit o problemă legată de ultimul segment al tubului digestiv. Gravitatea este gradul 3 din 4. Nu vreau să dramatizez situația, dar când ajungi să ți se recomande o colonoscopie, începi să te iei de gânduri. Dar, chiar în prima seară de după consult, mi-au venit în minte versetele de la începutul acestui mesaj:
„Acum, slobozește în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta...” (Luca 2:29-30)
„Acum...” - spune Simeon - după ce am văzut pe Cristos Mântuitorul, pot să mor liniștit. Într-un anume sens, oricine, după ce a crezut în Cristos și în jertfa Lui, poate spune cuvintele acestea. Dar, după ce ai ajuns să cunoști măcar puțin că cel mai de preț lucru este dragostea de Dumnezeu, de frați și de oameni, parcă poți spune și mai liniștit: „Acum, pot să mor liniștit!”
Preaiubiții mei frați și surori, încă o dată îmi cer iertare celor pe care i-am făcut vreodată să sufere, începând cu cei dragi din casa mea. Îmi pare rău. E bun adevărul, dar spus în dragoste. Și mai ales sunt atât de bune: răbdarea, îndelunga răbdare, îngăduința răbdătoare, blândețea, nădejdea în Dumnezeu care lucrează. Și sunt atât de rele, și uneori chiar diabolice (vezi Iacov 3): mânia, strigarea, iuțimea, ironia, asprimea, răutatea, cearta, dezbinarea.
Acum dar rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar cea mai mare dintre ele este dragostea. (1 Corinteni 13:13)
Dragostea nu va pieri niciodată. (1 Corinteni 13:8)
Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste. (1 Ioan 4:8)
------------------------------
Cu ocazia aceasta am înțeles și necesitatea listei fraților din Romani 16, precum și aducerea aminte de către Pavel a casei lui Onisifor (2 Timotei 1:16).
Trebuie să aduc și eu mulțumirile mele lui Dumnezeu care s-a îndurat de mine, precum și fraților mei din Tg. Secuiesc, Cluj, Oradea, care m-au primit în adunările și în casele lor: Tibi și Eniko, Boti și Naomi (din Tg. Secuiesc); Iosif și Mimi (din Cluj); Radu și Kati, Gabor și Izuka, Dan și Diana, Mircea și Claudia, Adi și Lidia, Csaba și Marika (din Oradea). Prin iubirea, blândețea și inima lor deschisă, pe de o parte mi-au înviorat sufletul, iar pe de altă parte Dumnezeu mi-a întărit revelația primită și mi-a dat dovada vizibilă că "Dumnezeu este dragoste", că "cea mai mare dintre ele este dragostea", și că "dacă dragoste nu e, nimic nu e".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu