PATERICUL EGIPTEAN

Din înțelepciunea părinților pustiei!

(Fragmente)

Pleacă-ţi urechea şi ascultă cuvintele înţelepţilor, şi ia învăţătura mea în inimă. – Căci este bine să le păstrezi înăuntrul tău şi să-ţi fie toate deodată pe buze. – (Proverbe 22:17-18)

AVA ANTONIE

Sfântul ava Antonie, șezând odată în deșert, a fost cuprins de acedie¹ și de o mare întunecare de gânduri. Și zicea către Dumnezeu: «Doamne, vreau să mă mântuiesc și nu mă lasă gândurile. Ce voi face în necazul meu? Cum mă voi mântui?» Și, sculându-se puțin, a ieșit afară, și a văzut pe cineva ca pe sine șezând și lucrând, apoi sculându-se de la lucru și rugându-se, apoi iarăși șezând și împletind funia, apoi iarăși sculându-se la rugăciune. Acesta era un înger al Domnului trimis spre îndreptarea și încredințarea lui Antonie. Și a auzit pe înger zicându-i: «Fă așa și te vei mântui». Iar el, auzind aceasta, a luat multă bucurie și îndrăzneală; și făcând așa se mântuia.

Zis-a ava Antonie: «Părinții cei de demult, când mergeau în pustie, întâi se vindecau pe ei înșiși, și, făcându-se doctori aleși, vindecau și pe alții. Iar noi, ieșind din lume, mai înainte de a ne vindeca pe noi înșine, îndată începem a vindeca pe alții; și, întorcându-se boala asupra noastră, se fac nouă cele de pe urmă mai amare decât cele dintâi (Lc. 11, 26), și auzim de la Domnul: "Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine însuți" (Lc. 4, 23)».

Zis-a ava Antonie: «Am văzut toate cursele vrăjmașului întinse pe pământ și suspinând am zis: "Oare cine poate să le treacă pe acestea?". Și am auzit glas zicându-mi: "Smerenia!"».

Zis-a iarăși: «Sunt unii care și-au topit trupurile lor în asceză și, pentru că n-au avut dreaptă socotință, departe de Dumnezeu s-au făcut».

Zis-a iarăși: «Precum peștii, rămânând mult timp pe uscat mor, așa și monahii, zăbovind afară din chilie sau petrecând cu mirenii se slăbănogesc către tăria liniștii (isihiei). Trebuie deci ca, precum peștele către mare, așa și noi către chilie să ne grăbim; ca nu cumva zăbovind afară, să uităm păzirea cea dinlăuntru».

S-au dus niște frați de la Schetia la ava Antonie și, intrând într-o corabie să meargă la el, au aflat pe un bătrân care și el voia să meargă; iar frații nu-l cunoșteau. Și șezând în corabie, grăiau cuvinte de-ale Părinților și din Scripturi și pentru lucrul mâinilor lor. Iar bătrânul tăcea. Ajunși în port, au aflat că și bătrânul merge la ava Antonie. Și după ce au ajuns la ava, le-a zis lor [Antonie]: «Bună însoțire ați avut în bătrânul acesta». A zis și bătrânului: «Buni frați ai aflat cu tine, avo». Răspuns-a bătrânul: «Buni sunt, cu adevărat, însă ograda lor n-are ușă, și cel ce voiește intră în grajd și dezleagă măgarul». Iar aceasta zicea pentru că cele ce le vin la gură, acelea le și grăiesc.

Zis-a ava Antonie: «Cel ce bate bucata de fier, întâi cercetează cu luare aminte gândul ce are să facă: seceră, sabie sau secure? Așa și noi, datori suntem să socotim care faptă bună să umblăm a dobândi, ca să nu ne ostenim în zadar".

Zis-a iarăși: «Știu monahi care, după multe osteneli, au căzut și întru ieșire din minți au venit, pentru că s-au nădăjduit în lucrul lor și amăgindu-se nu au înțeles porunca celui ce a zis: "Întreabă pe tatăl tău și îți va da de știre" (Deut. 32, 7)».

AVVA ARSENIE

Ava Arsenie, fiind încă în palatele împărătești, s-a rugat lui Dumnezeu zicând: «Doamne, îndrumează-mă, ca să știu cum mă voi mântui». Și i-a venit glas zicându-i: «Arsenie, fugi de oameni și te vei mântui».

Acesta, după ce s-a dus la viață pustnicească, iarăși s-a rugat, același cuvânt zicând (Mt. 26, 44). Și a auzit glas zicându-i: «Arsenie, fugi, taci, liniștește-te; că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii».

Zis-a ava Marcu către ava Arsenie: «Pentru ce fugi de noi?» Zis-a lui bătrânul: «Dumnezeu știe că vă iubesc pe voi, dar nu pot să fiu și cu oamenii și cu Dumnezeu. Cele de sus, mii și zeci de mii, au numai o voie, iar oamenii au multe voi. Deci nu pot să las pe Dumnezeu și să vin cu oamenii».

A mers odată ava Arsenie într-un loc, și era acolo trestie și se mișca din cauza vântului. Și a întrebat bătrânul pe frați: «Ce este sunetul acesta?» Iar frații i-au spus că este sunetul trestiei. Zis-a bătrânul către dânșii: «Cu adevărat, de va ședea cineva în liniște [isihie] și va auzi glas de pasăre, inima nu mai are aceeași liniște; cu atât mai mult voi, având sunetul trestiilor acestora".

Șezând odată ava Arsenie la Canop, a venit de la Roma o fecioară de familie senatorială, bogată foarte și temătoare de Dumnezeu, ca să-l vadă. Și fiind primită de arhiepiscopul Teofil, l-a rugat ca să-l înduplece pe bătrânul să o primească. Și venind [arhiepiscopul] la el, l-a rugat zicând: «Cutare fecioară, din familie senatorială, a venit de la Roma și voiește să te vadă». Iar bătrânul n-a primit să se întâlnească cu ea. Deci, după ce i-a vestit aceasta, ea a poruncit să i se pregătească dobitoacele, zicând: «Cred lui Dumnezeu că-l voi vedea. Că nu om am venit să văd – căci sunt și în cetatea noastră mulți oameni; ci prooroc am venit să văd». Și după ce a ajuns la chilia bătrânului, din iconomia lui Dumnezeu, a găsit pe bătrânul petrecând afară din chilie, cu oarecare lucrare; și văzându-l, a căzut la picioarele lui. El însă a ridicat-o cu mânie. Și a luat seama de-aproape la dânsa zicând: «Dacă fața mea vrei s-o vezi, iat-o, privește-o!» Iar ea de rușine n-a căutat la fața lui. Și i-a zis bătrânul: «N-ai auzit de lucrurile mele? Acestea sunt de nevoie să le vezi. Cum ai îndrăznit să faci atâta cale pe mare? Nu știi că ești femeie și nu ți se cade să ieși niciodată nicăieri? Sau ca să mergi la Roma și să zici către celelalte femei: « Am văzut pe Arsenie », și să se facă marea drum de femei, care să vină la mine?» Iar ea a zis: «De va voi Domnul, nu voi lăsa pe niciuna să vină aici. Ci roagă-te pentru mine și mă pomenește totdeauna!» Iar el răspunzând a zis: «Mă rog lui Dumnezeu, ca să se șteargă pomenirea ta din inima mea». Și acestea auzind, a ieșit tulburată. Și dacă a venit în cetate, de mâhnire a căzut în friguri. Și a vestit fericitului Teofil arhiepiscopul că e bolnavă. Și venind la ea, o ruga să-i spună ce are. Iar ea a zis către dânsul: «O, de n-aș mai fi venit aici! Că am zis bătrânului: « Pomenește-mă pe mine », și el a zis: « Mă rog lui Dumnezeu, ca să se șteargă pomenirea ta din inima mea». Și iată, eu mor de mâhnire». Și i-a zis ei arhiepiscopul: «Au nu știi că ești femeie și prin femei vrăjmașul îi luptă pe sfinți? Pentru aceasta a zis bătrânul așa; că pentru sufletul tău se roagă totdeauna». Și așa s-a mângâiat sufletul ei și s-a dus cu bucurie la ale sale.

Se spunea iarăși pentru el, că sâmbăta seara, pe când se lumina duminica, lăsa soarele înapoia lui și întindea mâinile la cer, rugându-se, până când iarăși strălucea soarele înaintea feței lui. Și atunci ședea.

AVVA AGATHON

L-au întrebat pe el iarăși frații, zicând: care fapta bună, părinte, între petreceri, are mai multă osteneală? Zis-a lor: iertați-mă, eu socotesc ca nu este altă osteneală, ca rugăciunea către Dumnezeu. Căci totdeauna când voiește omul să se roage, voiește vrăjmașul să-l taie pe el, caci el știe că nu se împiedică de altceva, fără numai de rugăciunea cea către Dumnezeu. Și toată petrecerea pe care o va face omul, răbdând întru dânsa, dobândește odihna. Dar rugăciunea până la răsuflarea cea de pe urma, are trebuință de nevoință.

Tot el spunea: un om repede la mânie, nici dacă ar învia morții nu este plăcut înaintea lui Dumnezeu.

A spus ava Agathon: să-mi fie cineva oricât de drag, dacă știu că mă trage în păcat, mă despart de el.

Se povestea despre ava Agathon că se străduia să împlinească fiecare poruncă. Dacă urca în luntre, cel dintâi apuca vâsla; când veneau frați la el, îndată după rugăciune mâna lui așternea pe masă; căci era plin de dragostea lui Dumnezeu.

A zis ava Ammona: am petrecut paisprezece ani la Sketis rugându-mă lui Dumnezeu noapte și zi să-mi dea putere să birui mânia.

Un frate l-a întrebat pe ava Daniel:

– Dă-mi o poruncă și o s-o păzesc.

– Nu întinde niciodată mâna în același blid cu o femeie și nu mânca cu ea; și așa vei scăpa puțin de dracul curviei.

A trimis odată Epifanie vlădica Ciprului către ava Ilarion să-l cheme așa: haide să ne vedem până nu ieșim din trup. Și venind el s-au bucurat amândoi. Și mâncând ei li se aduse pasăre. Episcopul luă, dându-i avvei Ilarion, care îi spuse: iartă-mă, avvo, dar de când am luat chipul călugăresc nu am mâncat jertfit. Și-i răspunse Epifanie: eu de când am luat chipul călugăresc n-am lăsat pe nimeni să se culce având ceva împotriva mea, nici nu m-am culcat având ceva împotriva cuiva. Iar bătrânul îi răspunse: iartă-mă, căci traiul tău e mai bun decât al meu.

Îi spunea ava Macarie avvei Zaharia:

– Spune-mi care e lucrul monahului?

– Pe mine mă întrebi, părinte?

– Am încredere în tine, Zaharia fiule. Mă îmboldește cineva să te întreb.

– După mine, părinte, monah este cel care se poartă aspru cu sine (biazesthai, a se sili, a se struni, a se violenta) în toate.

A spus ava Isaia: nimic nu-i folosește atâta începătorului, ca ocara. Așa este începătorul ocărât care rabdă, ca pomul udat zi de zi.

A mai spus ava Theodor al Fermei: nu te culca într-un loc în care este femeie.

A spus ava Theodor cel de la Sketis: vine gândul și mă frământă și mă stânjenește, dar fapt nu poate să facă, ci doar mă împiedică de la fapta bună; dar omul veghetor îl izgonește, sculându-se la rugăciune.

A zis ava Theodot: lipsa pâinii sleiește trupul monahului. Dar alt bătrân a zis: nesomnul sleiește trupul și mai mult.

A spus ava Theona: din pricina depărtării cugetului de la privirea lui Dumnezeu, suntem înrobiți de patimile cele trupești.

A mai spus maica Theodora: liniștirea e bună, căci omul chibzuit își păstrează împăcarea (și seninătatea) (Proverbe 21, 12). Mare lucru, într-adevăr, este reculegerea pentru fecioară sau pentru călugăr, mai ales celor tineri. Dar află că, atunci când plănuiește cineva să se reculeagă, îndată vine vrăjmașul și îi îngreunează sufletul cu urât, descurajare, gânduri; îngreunează și trupul cu boli, slăbiciune, cu vlăguirea genunchilor și a tuturor mădularelor, și secătuiește puterea sufletului și a trupului. Atunci spune „sunt istovit și nu izbutesc să-mi fac rugăciunile“. Dar dacă priveghem, toate acestea se risipesc. Era un monah pe care, când începea să-și facă sinaxa, îl apucau friguri, fierbințeală, dureri de cap. Atunci își zicea: m-am îmbolnăvit și poate mor; să mă scol înainte de a muri, și să-mi fac rugăciunea. Și cu gândul acesta se silea pe sine, și își făcea canonul. Și când înceta rugăciunea, înceta și fierbințeala. Și iarăși, chibzuind așa, se împotrivea, și-și făcea rugăciunea, și învingea gândul.

Tot ea mai spunea: nici nevoința nici privegherea, nici orice fel de osteneală nu mântuiesc, ci doar smerenia cea adevărată. Era odată un pustnic care gonea dracii și îi întreba:

– Ce vă izgonește, postul?

– Noi nici nu bem, nici nu mâncăm.

– Atunci privegherea?

– Noi nu dormim.

– Atunci sihăstria?

– Noi petrecem prin pustietăți.

– Atunci ce vă izgonește?

– Nimic nu ne biruiește, decât smerenia.

Deci vezi că smerenia este biruitoarea dracilor.

A zis ava Ioan Colobos: eu sunt ca cel care șade sub un copac mare și vede multe fiare și târâtoare venind spre el; și când nu le poate ține piept, urcă în copac și scapă; așa și eu: șed în chilia mea și privesc gândurile rele deasupra mea: și când nu izbândesc asupra lor, mă refugiez la Dumnezeu prin rugăciune și scap de dușman.

Zicea ava Pimen despre ava Ioan Colobós că se rugase lui Dumnezeu, și a luat patimile de la el și a ajuns fără de griji. Atunci a plecat de i-a zis unui bătrân:

– Mă văd netulburat și fără nici un război.

– Mergi, roagă-te lui Dumnezeu ca să-ți vină război și zdrobirea și smerenia pe care le aveai înainte; căci prin luptă înaintează sufletul.

Atunci s-a rugat, și venind lupta, nu se mai ruga să se ia de la el, ci zicea: dă-mi, Doamne, îndârjire (hypomonê – răbdare și rezistență) în războaie.

A spus ava Ioan, că a avut unul din bătrâni un extaz: iată trei monahi stăteau pe malul mării, și a venit un glas către ei de pe celălalt mal, care le-a zis: luați aripi de foc și veniți spre mine. Și doi au luat, și au zburat pe malul celălalt; iar unul a rămas, și plângea cu amar și striga. Dar apoi i s-au dat și lui aripi, nu de foc, ci slabe și neputincioase; și a trecut cu osteneală căzând și ridicându-se iar, ajungând la mal cu mare necaz. Așa și neamul de oameni de acuma, și dacă iau aripi, nu iau unele de foc, ci de-abia slabe și neputincioase.

A mai zis iar bătrânul fratelui despre sufletul care vrea să se pocăiască: era o curvă frumoasă într-un oraș și avea mulți ibovnici. Și a venit la ea un om de vază, și i-a zis: făgăduiește-mi că te vei cuminți, și eu te iau de soție. Ea i-a făgăduit. Și a luat-o, plecând la casa lui. Ibovnicii ei au căutat-o, zicând: pe cutare a luat-o un om de vază la casa lui; dacă mergem la casa lui și el află, ne pedepsește. Hai în spatele casei, s-o fluierăm; și va recunoaște fluieratul, coborând la noi, și n-avem nici o vină. Ea, auzind fluieratul, și-a astupat urechile și s-a grăbit în cămara cea mai lăuntrică și a zăvorât ușile.

Era un bătrân la Sketis, ostenitor cu trupul, dar fără luare-aminte la gânduri. S-a dus la ava Ioan să-l întrebe despre uitare. Și a ascultat cuvântul lui, întorcându-se în chilie, și a uitat ce-i spusese ava Ioan. Și a venit iar să-l întrebe; și a ascultat iar cuvântul, întorcându-se. Când a ajuns în chilie a uitat iar, și ducându-se așa de multe ori, la întors îl biruia uitarea. Apoi l-a întâlnit pe bătrân și i-a zis:

– Știi, avvo, am uitat iar ce mi-ai spus; dar ca să nu te stingheresc, n-am mai venit.

– Mergi, aprinde un opaiț. El a aprins, și i-a zis iar:

– Adă și altele și aprinde-le de la el.

Așa a și făcut. Și îi zise ava Ioan bătrânului:

– I s-a întâmplat ceva opaițului, dacă le-ai aprins pe celelalte de la el?

– Nu.

– Așa și cu Ioan. Dacă ar veni toată lumea din Sketis la mine, nu mă împiedică de la harul lui Hristos. De aceea, când vrei, vino fără șovăială.

Și astfel prin răbdarea amândurora, a luat Dumnezeu uitarea de la bătrân. Astfel era lucrarea celor din Sketis, să dea râvnă celor atacați și să se silească pe ei înșiși să se câștige unii pe alții spre bine.

A spus ava Ioan: lăsând povara cea ușoară, adică a se mustra pe sine, am luat-o pe cea grea, adică să ne dăm singuri dreptate.

Tot el a spus: smerenia și frica de Dumnezeu sunt mai presus de toate virtuțile.

Ziceau despre ava Ioan, că atunci când venea de la seceriș, sau de pe la bătrâni, se îndeletnicea cu rugăciunea, cu meditația și cu psalmii, până când gândurile i se întorceau în starea dinainte.

Ava Isidor a mai spus: sunt patruzeci de ani de când simt păcatul cel cu mintea, dar niciodată nu mă învoiesc, nici poftei, nici mâniei.

A mai spus: când eram tânăr și ședeam în chilia mea, nu aveam un răstimp anume pentru rugăciune – noaptea și ziua îmi erau rugăciune.

A zis ava Isidor: am mers odată la piață să vând câteva lucrușoare, și când am văzut că se apropie mânia de mine, am lăsat lucrurile, fugind.

Tot ava Isidor a spus: priceperea sfinților e să cunoască voia lui Dumnezeu. Căci omul le biruie pe toate cu supunerea la adevăr, fiind chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Din toate duhurile, cel mai înfricoșat este a-ți urma inima, adică gândul tău, și nu legea lui Dumnezeu. Și (la început simte o anume ușurare, dar) apoi i se preschimbă în jale, căci nu a recunoscut taina, și nici n-a găsit drumul sfinților ca să meargă pe el. Acum este vremea să lucrăm pentru Domnul, că mântuirea este în vreme de jale, cum e scris „cu smerenia voastră câștigați-vă sufletele“ (Luca 21, 19).

A spus ava Ioan: niciodată n-am adus în chilia mea un gând împotriva fratelui meu care mă supărase, și m-am sârguit și eu ca să nu-mi las fratele în chilia lui, având un gând împotriva mea.

L-a întrebat un frate pe ava Iosif:

– Vreau să ies din mănăstire și să mă sălășluiesc singur.

– Unde vezi că sufletul tău e liniștit și nevătămat, acolo așează-te.

– Și în mănăstire mă liniștesc, și singur. Ce zici să fac?

– Dacă te liniștești și în mănăstire, și de unul singur, pune-ți cele două gânduri ca într-o cumpănă; și unde vezi că te trage și precumpănește mai mult gândul, așa fă.

A mai spus: nu e nevoie doar de cuvinte; că sunt cuvinte destule la oamenii din vremea de azi. Ci de lucru e nevoie; căci el este cel căutat, nu cuvintele, care nu au roadă.

Tot el (ava Hierax) a spus: n-am spus niciodată cuvânt lumesc, nici n-am vrut să aud.

A spus iar: părintele nostru ava Antonie a spus: „Niciodată n-am pus mai presus binele meu decât folosul fratelui meu“.

Povestea ava Ioan al Chiliilor, zicând că era în Egipt o curvă, foarte frumoasă și foarte bogată. Dregătorii mergeau la ea. Într-o zi s-a întâmplat să ajungă la biserică și dorea să intre. Hipodiaconul, care sta la ușă, n-a lăsat-o să intre:

– Nu ești vrednică să intri în lăcașul lui Dumnezeu, fiindcă ești spurcată.

Și cum se ciorovăiau ei, a auzit vlădica zarva și a ieșit. Curva i-a spus:

– Nu mă lasă să intru în biserică.

– Nici nu e chip să intri, fiindcă ești spurcată.

Ea, cu mustrare de conștiință, îi zise:

– Nu mai curvesc.

– Dacă îți aduci aici averile, voi ști că nu mai curvești.

Când le aduse, el le luă, dându-le foc. Atunci ea ieși din biserică plângând și zicând:

– Dacă aici așa mi-au făcut, ce o să îndur dincolo?

Și s-a pocăit și s-a făcut vas al alegerii („vas al alegerii“ Faptele Apostolilor 9, 15).

Ziceau despre ava Isidor preotul că a venit odată un frate să-l cheme la prânz. Bătrânul n-a primit să vină, zicând:

– Adam a fost înșelat cu mâncarea, fiind izgonit din Rai.

– Te temi să ieși din chilia ta?

– Fiule, mă tem, căci „diavolul, răgând ca leul, caută pe cine să înghită“ (1 Petru 5:8).

Spunea adesea: dacă se dedă cineva băuturii, nu va scăpa uneltirii gândurilor. Și Lot, silit de fetele lui, s-a îmbătat cu vin, și din pricina beției diavolul l-a împins cu ușurință spre curvie nelegiuită.

Se zicea despre ava Isidor, că atunci când mergea vreun frate la el, fugea înlăuntrul chiliei. Atunci frații îi spuneau:

– Avvo, ce înseamnă asta?

– Și fiarele fug în vizuinile lor, și scapă.

Asta o spunea pentru folosul fraților.

Au făcut prevestiri sfinții părinți despre generația cea mai de pe urmă.

– Ce am făcut noi? a zis unul. Și i-a răspuns unul mare dintre ei, Ava Ishyrion:

– Noi am făcut poruncile lui Dumnezeu.

– Și cei de după noi ce vor face?

– Vor ajunge la jumătatea faptelor noastre.

– Și cei de după ei?

– Cei din acea generație nu vor avea nicidecum fapte; le va veni ispită, și cei care se vor dovedi încercați în vremea aceea, vor fi mai mari decât noi și decât părinții noștri.

A mai spus: un senator roman, care se lepădase (de lume) și-și împărțise averile săracilor, păstrase câte ceva pentru odihna sa, nevrând să îndure smerenia care vine din lepădarea desăvârșită, și sfânta supunere a canonului vieții de obște. Lui i-a spus cel dintre sfinți Vasile acest cuvânt: nici rangul de senator nu-l mai ai, nici călugăr nu te-ai făcut.

Un frate i-a spus avvei Cronie:

– Spune-mi un cuvânt.

– Când a mers Elisei prooroc la sunamiteancă, a văzut că nu avea nicio treabă cu nimeni. Atunci ea a zămislit și a născut prin venirea lui Elisei (2 Împărați 4:8-17).

– Care este tâlcul?

– Când sufletul veghează și se adună din risipirea atenției, și se leapădă de voile sale, atunci pune stăpânire pe el Duhul lui Dumnezeu. Și atunci poate să nască, deși este sterp.

A spus ava Caríon: am făcut multe osteneli, mai mult decât fiul meu Zaharia, și n-am ajuns de o seamă cu el, cu smerenia și cu tăcerea lui.

S-au adunat odată cei din Sketis (ca să discute) despre Melhisedec și au uitat să-l cheme și pe ava Copri. Chemându-l apoi, l-au întrebat despre asta. El, lovindu-se de trei ori peste gură, zise: vai ție, Copri, că ce ți-a poruncit Dumnezeu să faci, le-ai părăsit, și cauți ce nu cere de la tine. Auzind frații unele ca acestea, fugiră în chiliile lor.

I-a spus ava Longin avvei Acachie: femeia își dă seama că a rămas gravidă atunci când i se oprește menstruația. Așa și sufletul își dă seama când a primit (syllambanô – a concepe un copil sau a primi în sine) Duhul Sfânt, când se opresc patimile care se scurg din el. Iar când este în patimi, cum se poate înfumura că este fără patimi? Dă sânge și ia Duh.

Spunea tot ava Macarie: dacă te înfurii mustrând pe cineva, doar îți astâmperi patima. Că nu trebuie să mântui pe altul pierzându-te pe tine.

L-au întrebat unii pe ava Macarie:

– Cum trebuie să ne rugăm?

– Nu e nevoie de vorbărie, ci întindeți-vă mâinile și ziceți „Doamne, cum vrei și cum știi, miluiește“ și dacă vă vine vreo luptă, „Ajută-mă, Doamne“. Și El știe ce e bine și ne miluiește.

I-a spus ava Moise avvei Macarie la Sketis:

– Îmi caut liniștea, dar nu mă lasă frații.

– Văd că firea ta e molatică (Sau: văd că ai o fire îngăduitoare) și nu poți să îndepărtezi vreun frate de la tine. Dacă vrei însă să te reculegi, du-te în străfundul pustiei, la Petra, și acolo vei avea liniște și pace.

A venit un frate la Sketis la ava Moise, cerând cuvânt de la el. Bătrânul îi zise: du-te, șezi în chilia ta și chilia te va învăța pe tine toate.

L-a întrebat un frate:

– Cine-l ajută pe om la toate? (Dialog apocrif, în stil forțat și tezist)

– Dumnezeu e cel care-l ajută; că este scris „Dumnezeu este scăparea și puterea noastră, ajutor în necazurile care ne împresoară.” (Psalmi 45, 1)

– Și posturile și privegherile pe care le face omul, ce sunt?

– Ele fac sufletul să se smerească; fiindcă e scris „vezi smerenia și osteneala mea, și șterge toate păcatele mele“ (Psalmi 24, 18). Dacă sufletul va da roadele acestea, se va îndura Dumnezeu către el pentru ele.

– Ce să facă omul la toată încercarea care vine peste el sau la tot gândul vrăjmașului?

– Trebuie să plângă dinaintea bunătății lui Dumnezeu ca să-l ajute, și se va liniști curând, dacă i se roagă cu cunoștință, căci e scris „Domnul e ajutorul meu; ce-mi va face mie omul?“ (Psalmi 117, 6).

– Iată că un om își bate robul pentru o greșeală. Ce să facă robul?

– Dacă va fi rob bun, să zică „ai milă de mine, am greșit“.

– Și altceva nimic.

– Nu. De îndată ce ia vina asupra lui și spune „am greșit“, îndată stăpânul lui are milă de el. Desăvârșirea tuturor acestora este să nu-ți judeci aproapele. Când mâna Domnului a ucis tot întâiul născut din țara Egiptului nu era casă fără mort.

– Ce tâlc are asta?

– Când luăm aminte la păcatele noastre, nu mai vedem păcatele aproapelui. Că e o nebunie ca omul care are un mort, să-l lase și să meargă să-l plângă pe al aproapelui. A muri față de aproapele înseamnă a-și purta păcatele și a nu avea grija nimănui, că e bun sau rău. Nu fă rău nimănui, nu gândi rău în inima ta față de nimeni, nu disprețui pe nimeni care face rău, nici nu te bucura cu cel care face rău aproapelui tău; nu vorbi de rău pe nimeni, ci zi „Dumnezeu îl cunoaște pe fiecare“, nu te lăsa înduplecat de bârfitor, nici nu te bucura de bârfa lui, nici nu urî pe cel care-și ponegrește aproapele. Asta înseamnă să nu judeci.

Nu avea dușmănie cu nimeni și nu păstra ură în inima ta. Nu-l urî pe cel care are o dușmănie cu aproapele său. Asta este pacea. Îndeamnă-te spre toate acestea: pentru puțină vreme este truda și pentru veșnicie odihna, cu harul lui Dumnezeu Cuvântul. Amin.

A spus ava Matoe: a venit un frate la mine și mi-a spus că ponegrirea e mai rea decât curvia. Eu i-am zis:

– Aspru cuvânt.

– Și cum crezi că stau lucrurile?

– Ponegrirea e rea, dar se vindecă repede. Fiindcă bârfitorul se căiește cel mai adesea, spunând „am vorbit de rău“. Însă curvia este moarte trupească.

A spus ava Matoe, că s-au dus trei bătrâni la ava Pafnutie, cel poreclit Kefalás, ca să‑l întrebe un cuvânt. Bătrânul le spuse:

– Ce vreți să vă spun? Cuvânt duhovnicesc sau trupesc?

– Duhovnicesc.

– Mergeți, iubiți truda mai mult decât odihna, și disprețul mai mult decât slava, și a da mai mult decât a lua.

L-a întrebat un frate pe ava Matoe:

– Spune-mi un cuvânt.

– Du-te, roagă-te lui Dumnezeu să-ți dea jale în inimă și smerenie, și ia aminte pururea la păcatele tale, nu judeca pe alții, ci pune-te mai prejos de toți, nu te împrieteni cu băiat (băiat tânăr – e vorba de pericolul sexual în care pot cădea monahii), nu avea cunoștință cu femeie, nici prieten eretic, curmă familiaritatea de la tine, stăpânește-ți limba și pântecele, ține-te departe de vin, și dacă vorbește cineva despre orice ar fi, nu te certa cu el, ci dacă vorbește bine, zi: „da“; dacă vorbește rău, zi: „tu știi ce spui“. Și nu te înfrunta cu el despre cele pe care le-a spus. Asta este smerenia.

Se spunea despre ava Silvan, că avea un ucenic pe nume Marcu, și care era foarte ascultător și scria frumos. Bătrânul îl iubea pentru ascultarea lui; mai avea încă unsprezece ucenici, care se supărau că îl iubea mai mult decât pe ei. Bătrânii au auzit, mâhnindu-se. Într-o zi au venit la el și l-au chemat. Atunci el i-a luat, a ieșit, bătând la fiecare chilie:

– Frate cutare, haide, că am nevoie de tine.

Nici unul dintre ei nu i-a urmat îndată. Ajungând la chilia lui Marcu, bătu zicând:

– Marcu.

Când auzi vocea bătrânului, țâșni îndată afară. Bătrânul îl trimise cu o însărcinare, zicându-le bătrânilor:

– Unde sunt ceilalți frați, părinților?

Când a intrat în chilia lui (Marcu), a luat în mâini foaia (tetradion – lat. quaternio, caiet format din două foi îndoite, care se lega apoi sub formă de carte) și a văzut că pusese mâna să scrie și auzindu-l pe bătrân n-a mai întors condeiul să sfârșească litera. Bătrânii ziseră:

– Într-adevăr, avvo, cel pe care îl iubești tu îl iubim și noi, și-l iubește și Dumnezeu.

A mai zis: la început când ne adunam unii cu alții și vorbeam lucruri de folos, întărindu-ne unii pe alții, ne făceam cete-cete și ne ridicam la cer. Dar când ne adunăm acum și începem să ne ponegrim unul câte unul, ne tragem în jos.

A zis ava Mios: ascultare pentru ascultare: dacă ascultă cineva de Dumnezeu, Dumnezeu îl ascultă.

A zis ava Nil: orice vei face ca să te răzbuni pe un frate care te-a nedreptățit, ți se va întoarce în inimă la vremea rugăciunii.

A mai zis: dacă vrei să te rogi cum se cade, nu amărî sufletul nimănui, că altfel în zadar alergi.

A mai zis: călugărul care iubește liniștea rămâne nerănit de săgețile vrăjmașului; cel amestecat cu gloatele primește lovituri adesea.

A mai zis: robul nepăsător cu treburile stăpânului său să se pregătească să fie biciuit.

L-a întrebat un frate pe un bătrân:

– Ce lucrare e bună, ca s-o fac și să trăiesc din ea?

– Știe Dumnezeu ce e bine… Eu am auzit că l-a întrebat un frate pe ava Nistheróos cel mare, prietenul avvei Antonie, și i-a spus:

– Ce lucrare e bună, s-o fac?

– Nu toate lucrările sunt deopotrivă; Scriptura spune că Avraam era primitor și Dumnezeu era cu el, Ilie iubea liniștea și Dumnezeu era cu el, iar David era smerit și Dumnezeu era cu el. Ce vezi că vrea sufletul tău, după Dumnezeu, fă, și păzește-ți inima.

Fiind întrebat ava Nistheróos de ava Pimen, de unde dobândise asemenea virtute, că ori de câte ori se întâmpla vreo tulburare în chinovie, nu vorbea, nici nu mijlocea, a răspuns: iartă-mă, avvo; când am venit la început în chinovie i-am spus gândului meu „tu și măgarul sunteți una“; așa cum măgarul e bătut, dar nu vorbește, e ocărât, dar nu răspunde, așa și tu, cum spune psalmistul, „am ajuns ca un dobitoc de povară dinaintea Ta, dar sunt pururea cu Tine“ (Psalmi 72, 22).

A spus ava Xanthías: tâlharul era pe cruce, și dintr-un singur cuvânt s-a îndreptățit; iar Iuda era numărat împreună cu apostolii și într-o singură noapte și-a prăpădit toată osteneala și s-a pogorât din ceruri în iad. De aceea, nimeni căruia îi merge bine (eupragôn – căruia îi merge bine sau care face bine) să nu se fălească, fiindcă toți cei care s-au încrezut în ei înșiși s‑au prăbușit.

A mai zis: socot că dacă omul nu-și păzește inima cum trebuie, uită toate câte le-a auzit, nepăsător. Așa că vrăjmașul își găsește loc în el, doborându-l. Tot așa se stinge câte puțin candela îngrijită și aprinsă, dacă nu i se pune ulei, și apoi se înstăpânește întunericul asupra ei; ba mai mult, ci și când îi dă târcoale șoarecele, ca să mănânce feștila, nu poate înainte de stingerea uleiului, dar dacă vede că nu mai are nu doar lumină, ci și fierbințeala și-a pierdut-o, atunci vrând să tragă feștila, doboară și candela, care dacă e de lut, se sparge, dar dacă e de aramă, stăpânul casei o gătește iar. Tot așa, dacă sufletul e nepăsător, câte puțin Duhul Sfânt se depărtează, până când la urmă i se stinge căldura, apoi vrăjmașul nimicește (katafagôn – „înghițind“) însuflețirea inimii, prăpădind și trupul prin răutate. Dacă acela este bine așezat față de Dumnezeu, este doar târât spre nepăsare, iar Dumnezeu, milostiv fiind, pune în el frica de El și gândul la cazne, făcându-l să fie treaz și să aibă grijă pe viitor, cu multă hotărâre, până la venirea Lui.

S-a dus un frate odată din părțile avvei Pimen în străinătate și a ajuns la un schivnic acolo; era tare bun și mulți veneau la el. Fratele îi spuse cele despre ava Pimen. Auzind de virtutea lui i-a venit dor să-l vadă. Întorcându-se fratele în Egipt, după o vreme, s-a dus schivnicul din străinătate în Egipt la fratele care venise la el odinioară – că acela îi spusese unde locuiește. Văzându-l se minună și se bucură mult. Schivnicul spuse: fii bun, du-mă la ava Pimen. El îl luă, mergând la bătrân și îi dădu de știre cele despre el:

– E un om mare și de o mare bunătate, și are mare cinste în ținutul lui. I-am dat de știre despre tine, și, dorind să te cunoască, a venit aici.

Atunci el l-a primit cu bucurie, și s-au îmbrățișat, așezându-se, iar străinul a început să vorbească din Scriptură despre lucruri duhovnicești și cerești. Atunci ava Pimen și-a întors fața și nu i-a răspuns. Văzând că nu vorbește cu el, a ieșit mâhnit și îi zise fratelui care-l adusese: în zadar am făcut toată călătoria; am venit la bătrân, iar el nu dorește să vorbească cu mine.

Fratele intră la ava Pimen și îi spuse:

– Avvo, de dragul tău a venit acest om mare, care are atâta slavă în ținutul lui; de ce nu vorbești cu el?

– El e din cei de sus și vorbește de lucruri cerești, eu sunt din cele de jos și vorbesc de lucruri pământești. Dacă vorbea cu mine despre patimile sufletului, i-aș fi răspuns; dacă mi-a vorbit despre cele duhovnicești, la astea nu mă pricep.

Fratele ieși, spunându-i: bătrânul nu vorbește curând din Scriptură, dar dacă îi vorbește cineva despre patimile sufletului, îi răspunde.

El fu cuprins de remușcare (katanygeis) și intră la bătrân, spunându-i: ce să fac, avvo, că mă stăpânesc patimile sufletului?

Bătrânul îl primi cu bucurie zicându-i: acum bine ai venit; deschide-ți gura pentru acestea, și o voi umple de bunătăți (Psalmi 80, 11).

El, foarte folosit, îi zise: într-adevăr aceasta este calea adevărată. Apoi, se întoarse în ținutul lui, mulțumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit să se întâlnească cu un asemenea sfânt.

A mai zis: dacă și-ar aduce omul aminte că e scris: „din cuvintele tale vei fi îndreptățit și din cuvintele tale vei fi osândit“ (Matei 12, 37) va alege mai degrabă să tacă.

A zis ava Pimen: risipirea atenției (perispasmos, distracție, lipsa de concentrare, absența lucidității) e începutul relelor.

A mai zis că ava Isidor preotul Schitului vorbea odată poporului, zicând: fraților, oare nu pentru osteneală am venit în locul acesta? Și acum nu mai are osteneală. Eu acuma îmi iau cojocul și mă duc unde este osteneală, și acolo îmi voi găsi odihna.

A mai spus bătrânul că l-a întrebat un frate pe ava Pamvo dacă e bine să-ți lauzi aproapele. Și el i-a răspuns: e mai bine să taci.

L-a întrebat un frate pe ava Pimen:

– Dacă-i dau fratelui meu puțină pâine sau altceva, demonii pângăresc fapta, ca și cum ar veni din plăcere omenească.

– Și dacă vine din plăcere omenească, noi trebuie totuși să-i dăm cele trebuincioase fratelui.

Și i-a spus pilda aceasta:

– Doi plugari locuiau în același sat, iar unul dintre ei, semănând, a treierat puține (roade) și cu neghină, pe când celălalt, neîngrijindu-se să semene, n-a secerat nimic-nimic. Dacă vine foamete, care din cei doi va trăi?

– Cel care a treierat puține roade, și cu neghină.

– Așa și noi, să semănăm câte puțin, fie și cu neghină, ca să nu murim de foame.

A mai zis ava Pimen, că a zis ava Amonás: este câte un om care are mereu securea cu el, și nu izbândește să doboare copacul, iar altul, priceput la tăiat, chiar din puține lovituri dă copacul jos. Și spunea că securea este discernământul.

Un frate l-a întrebat: cum trebuie să se poarte (politeusasthai, a se purta în public, a se insera în societate) omul? Bătrânul i-a spus: Să ne uităm la Daniel, că n-au găsit nici o vină decât în slujba Dumnezeului lui.(Daniel 6, 5.)

Se spunea despre un frate, că era bântuit de hulă și-i era rușine să spună. Iar când a auzit de bătrâni mari, se ducea la ei, ca să le spună; dar, când ajungea, se rușina să mărturisească. Venea adesea și pe la ava Pimen. Bătrânul l-a văzut că avea gânduri și se mâhnea că fratele nu-i spune. Într-o zi, petrecându-l, i-a spus:

– Iată că de atâta vreme vii aici având gânduri de spus, și când ajungi, nu vrei să le spui, ci totdeauna pleci necăjit, cu ele cu tot. Spune-mi, fiule, ce anume ai?

– Demonul se luptă cu mine să-l hulesc pe Dumnezeu, și-mi era rușine să spun.

Și povestindu-i lucrul, îndată s-a ușurat.

Iar bătrânul îi spuse: nu te tulbura, fiule; ci oricând vine gândul acesta, spune: nu e treaba mea: hula ta asupra ta, Satano. Căci fapta aceasta n-o dorește sufletul tău. Orice faptă pe care sufletul n-o dorește este trecătoare.

Atunci fratele se duse vindecat.

L-a întrebat un frate pe ava Pimen:

– Spune-mi cuvânt.

– Cât arde focul sub cazan, musca nu se poate atinge de el, nici alte târâtoare; când e rece, atunci se așează pe el. Așa și monahul; cât stăruie în faptele duhovnicești, vrăjmașul nu izbutește să-l doboare.

A spus ava Pimen că l-a întrebat un frate pe ava Simon:

– Dacă ies din chilia mea și îl văd pe fratele meu distrându-se (perispomenos - din nenorocire, limba română nu are alt termen care să semnifice simultan amuzamentul și neatenția. Distracție, care înseamnă și una, și alta, este singurul termen care să le desemneze pe amândouă. În traducerea veche „…fratele meu răspândindu-se“, calc destul de nefericit.), mă distrez și eu cu el; dacă-l găsesc râzând, râd și eu cu el, iar atunci când intru în chilia mea, nu mai izbutesc să-mi găsesc liniștea.

– Dacă ieși din chilia ta și-i găsești pe alții râzând, râzi și tu, dacă-i găsești pe unii vorbind, vorbești și tu – apoi vrei să intri în chilia ta și te afli cum fuseseși?

– Dar ce?

– Înăuntru stai de strajă, afară stai de strajă.

A zis ava Pimen: de la al treilea neam (genea – generație) în Sketis și de la ava Moise, frații n-au mai înaintat.

A mai zis: omul dacă-și ține rânduiala (taxis) sa, nu este tulburat.

Tot el i-a spus avvei Anuv: „întoarce ochii mei să nu vadă deșertăciunea“ (Psalm 118, 37), că slobozenia omoară sufletele.

Un frate l-a întrebat pe ava Pimen:

– Locuiesc niște frați cu mine; ce zici, să le poruncesc?

– Ba nu; fă întâi lucrul, și dacă vor să trăiască, văd și singuri.

– Și ei vor, părinte, să le poruncesc.

– Nu, fi-le pildă (typos – „model“), nu legiuitor (Timotei 4, 12).

Un frate l-a întrebat pe ava Pimen zicând:

– Avvo, erau doi oameni, unul monah și unul mirean. Monahul s-a gândit de cu seară să lepede chipul monahicesc, iar mireanul s-a gândit să se călugărească. Amândoi au murit însă în noaptea aceea. Cum li se va socoti lor?

– Monahul a murit monah și mireanul a murit mirean; în ce stare s‑au aflat s-au și dus.

A zis ava Ioan (cel care a fost trimis în surghiun de împăratul Marcian): ne-am dus odată din Siria la ava Pimen și vroiam să-l întrebăm despre împietrirea inimii; bătrânul însă nu știa grecește, nici tălmaci nu s-a nimerit. Văzându-ne amărâți, bătrânul a început să vorbească grecește, zicând: firea apei e moale, și cea a pietrei tare; ulciorul atârnat deasupra pietrei, picurând câte puțin sfredelește piatra. Așa și cuvântul lui Dumnezeu e moale, iar inima noastră pietroasă. Dar omul, auzind adesea cuvântul lui Dumnezeu, i se deschide inima spre frica de Dumnezeu.

Au venit odată frați la ava Pamvó și l-a întrebat unul:

– Avvo, eu postesc câte două zile și mănânc două pâini; oare îmi mântuiesc sufletul, sau mă rătăcesc?

Iar celălalt zise:

– Avvo, eu capăt din munca mâinilor mele doi bani zilnic, și păstrez puțin pentru hrană, și ce rămâne dau milostenie; oare mă mântui sau pier?

Deși l-au rugat mult, nu le-a răspuns. După patru zile aveau să plece, iar clericii îi mângâiau, zicând: nu vă amărâți, fraților; Dumnezeu vă va da răsplată. Așa este obiceiul bătrânului, că nu vorbește degrabă, dacă nu-l încredințează Dumnezeu.

A zis ava Pamvó: cu darul lui Dumnezeu, de când m-am lepădat de lume, nu m-am căit de vreun cuvânt pe care l-am spus.

Pe când își dădea sufletul ava Romanos, s-au adunat la el ucenicii săi și i-au spus:

– Cum trebuie să ne purtăm?

– Nu știu să fi zis vreodată vreunuia din voi să facă ceva, de nu m-aș fi hotărât mai înainte să nu mă mânii, dacă nu se face ceea ce am spus; și așa am trăit în pace toată viața noastră.

I-a zis ucenicul avvei Sisoe:

– Părinte, ai îmbătrânit, să mergem de acum aproape de lumea locuită. ( oikoumenê – „lumea locuită“, în opoziție cu eremos, deșertul)

– Să mergem acolo unde nu este femeie.

– Și unde altundeva nu este femeie, decât în pustie?

– Atunci du-mă în pustie.

Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe:

– Așa îi bântuia Satana (și) pe cei dinainte?

– Acum și mai mult, fiindcă i se apropie sorocul și se frământă (tarassetai – se zbuciumă).

A fost ispitit odată Avraam, ucenicul avvei Sisoe, de către demon; bătrânul văzu că el căzuse; și s-a ridicat, înălțându-și mâinile la cer și zicând:

– Doamne, vrei, nu vrei, nu te voi lăsa dacă nu-l vindeci.

Și s-a vindecat curând.

Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe:

– Mă văd pe mine însumi, că gândul la Dumnezeu este pururea cu mine.

– Nu e mare lucru, să ai gândul la Dumnezeu; e mare lucru să te vezi mai prejos de toată făptura. Acest lucrul călăuzește și truda trupească spre smerenie.

L-a întrebat avva Ammon al Raïtului pe avva Sisoe:

– Când citesc Scriptura, gândul meu vrea să alcătuiască o cuvântare frumoasă (filokalêsai – „a stiliza“), ca să am dacă sunt întrebat.

– Nu e nevoie, ci să-ți dobândești din curăția cugetului și înseninarea (to amerimnein – lipsa de griji), și cuvântarea.

Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe cel din Petra despre trai (politeia – mod de viață). Bătrânul îi spuse:

– A zis Daniel „mâncăruri alese n-am mâncat“ (Daniel 10, 3 – Artos epithymiôn = literal „pâinea dorințelor“. Ebr. lehem hamudot.).

Se spunea despre avva Sisoe că încuia totdeauna ușa când ședea în chilie.

Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe tebanul:

– Spune-mi un cuvânt.

– Ce pot să-ți spun? Că citesc din Noul Testament și mă întorc la cel Vechi.

Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe:

– Ce să fac, avvo, că am căzut?

– Ridică-te iar.

– M-am ridicat și am căzut iarăși.

– Ridică-te iar și iar.

– Până când?

– Până când vei fi luat sau în bine, sau în cădere; că în ce (stare) este găsit omul, în aceea și pleacă (în lumea cealaltă).

A spus avva Sisoe:

– Fă-te neînsemnat, leapădă-ți voia înapoia ta, fă-te fără griji, și vei avea odihnă.

Tot el, fiind împreună cu frații, a căzut în extaz (egeneto en ekstasei) și s-a prăbușit cu fața în jos. Apoi se ridică după multă vreme, plângând. Frații îl întrebară:

– Ce ai, părinte?

El tăcea și plângea. Dar fiindcă îl sileau să vorbească, le spuse:

– Am fost răpit la judecată, unde am văzut mulți din tagma noastră mergând la cazne și mulți dintre mireni mergând la Împărăție.

Și se jeluia (epenthe – „plângea“, în traducerea veche) bătrânul și nu vroia să iasă din chilie, iar dacă era silit să iasă, își acoperea fața cu culionul, zicând: de ce aș vedea lumina aceasta vremelnică și fără niciun folos!

Pe când ședea odată avva Silvan în muntele Sinai, s-a dus ucenicul său Zaharia cu o însărcinare și îi zise bătrânului: dă drumul apei și udă grădina. El a ieșit, acoperindu-și chipul cu culionul, și vedea doar unde călca. A venit un frate la el atunci și văzându-l de departe, luă aminte la ce făcea. Apoi se apropié și-i zise:

– Spune-mi, avvo, de ce ți-ai acoperit fața cu culionul și așa udai grădina?

– Fiule, ca să nu vadă ochii mei pomii, iar mintea mea să nu se abată de la lucrarea ei.

1 Stare de plictiseală lâncezitoare, lâncezeală, dezgust, lene, lenevie, lenevire, trândăvie, trândăvire, plictis, plictiseală, descurajare, moleșeală a voinței.