PATERICUL EGIPTEAN
Din înțelepciunea părinților pustiei!
(Fragmente)
Pleacă-ţi
urechea şi ascultă cuvintele înţelepţilor, şi ia învăţătura
mea în inimă. – Căci este bine să le păstrezi înăuntrul tău
şi să-ţi fie toate deodată pe buze. – (Proverbe 22:17-18)
AVA ANTONIE
Sfântul
ava Antonie, șezând odată în deșert, a fost cuprins de acedie1
și de o mare întunecare de gânduri. Și zicea către Dumnezeu:
«Doamne, vreau să mă mântuiesc și nu mă lasă gândurile. Ce
voi face în necazul meu? Cum mă voi mântui?» Și, sculându-se
puțin, a ieșit afară, și a văzut pe cineva ca pe sine șezând
și lucrând, apoi sculându-se de la lucru și rugându-se, apoi
iarăși șezând și împletind funia, apoi iarăși sculându-se la
rugăciune. Acesta era un înger al Domnului trimis spre îndreptarea
și încredințarea lui Antonie. Și a auzit pe înger zicându-i:
«Fă așa și te vei mântui». Iar el, auzind aceasta, a luat multă
bucurie și îndrăzneală; și făcând așa se mântuia.
Zis-a ava
Antonie: «Părinții cei de demult, când mergeau în pustie, întâi
se vindecau pe ei înșiși, și, făcându-se doctori aleși,
vindecau și pe alții. Iar noi, ieșind din lume, mai înainte de a
ne vindeca pe noi înșine, îndată începem a vindeca pe alții;
și, întorcându-se boala asupra noastră, se fac nouă cele de pe
urmă mai amare decât cele dintâi (Lc. 11, 26), și auzim de la
Domnul: "Doctore, vindecă-te mai întâi pe tine însuți"
(Lc. 4, 23)».
Zis-a ava
Antonie: «Am văzut toate cursele vrăjmașului întinse pe pământ
și suspinând am zis: "Oare cine poate să le treacă pe
acestea?". Și am auzit glas zicându-mi: "Smerenia!"».
Zis-a
iarăși: «Sunt unii care și-au topit trupurile lor în asceză și,
pentru că n-au avut dreaptă socotință, departe de Dumnezeu s-au
făcut».
Zis-a
iarăși: «Precum peștii, rămânând mult timp pe uscat mor, așa
și monahii, zăbovind afară din chilie sau petrecând cu mirenii se
slăbănogesc către tăria liniștii (isihiei). Trebuie deci ca,
precum peștele către mare, așa și noi către chilie să ne
grăbim; ca nu cumva zăbovind afară, să uităm păzirea cea
dinlăuntru».
S-au dus
niște frați de la Schetia la ava Antonie și, intrând într-o
corabie să meargă la el, au aflat pe un bătrân care și el voia
să meargă; iar frații nu-l cunoșteau. Și șezând în corabie,
grăiau cuvinte de-ale Părinților și din Scripturi și pentru
lucrul mâinilor lor. Iar bătrânul tăcea. Ajunși în port, au
aflat că și bătrânul merge la ava Antonie. Și după ce au ajuns
la ava, le-a zis lor [Antonie]: «Bună însoțire ați avut în
bătrânul acesta». A zis și bătrânului: «Buni frați ai aflat
cu tine, avo». Răspuns-a bătrânul: «Buni sunt, cu adevărat,
însă ograda lor n-are ușă, și cel ce voiește intră în grajd
și dezleagă măgarul». Iar aceasta zicea pentru că cele ce le vin
la gură, acelea le și grăiesc.
Zis-a ava
Antonie: «Cel ce bate bucata de fier, întâi cercetează cu luare
aminte gândul ce are să facă: seceră, sabie sau secure? Așa și
noi, datori suntem să socotim care faptă bună să umblăm a
dobândi, ca să nu ne ostenim în zadar".
Zis-a
iarăși: «Știu monahi care, după multe osteneli, au căzut și
întru ieșire din minți au venit, pentru că s-au nădăjduit în
lucrul lor și amăgindu-se nu au înțeles porunca celui ce a zis:
"Întreabă pe tatăl tău și îți va da de știre"
(Deut. 32, 7)».
AVVA
ARSENIE
Ava
Arsenie, fiind încă în palatele împărătești, s-a rugat lui
Dumnezeu zicând: «Doamne, îndrumează-mă, ca să știu cum mă
voi mântui». Și i-a venit glas zicându-i: «Arsenie, fugi de
oameni și te vei mântui».
Acesta,
după ce s-a dus la viață pustnicească, iarăși s-a rugat,
același cuvânt zicând (Mt. 26, 44). Și a auzit glas zicându-i:
«Arsenie, fugi, taci, liniștește-te;
că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii».
Zis-a ava
Marcu către ava Arsenie: «Pentru ce fugi de noi?» Zis-a lui
bătrânul: «Dumnezeu știe că vă iubesc pe voi, dar nu pot să
fiu și cu oamenii și cu Dumnezeu. Cele de sus, mii și zeci de mii,
au numai o voie, iar oamenii au multe voi. Deci nu pot să las pe
Dumnezeu și să vin cu oamenii».
A mers
odată ava Arsenie într-un loc, și era acolo trestie și se mișca
din cauza vântului. Și a întrebat bătrânul pe frați: «Ce este
sunetul acesta?» Iar frații i-au spus că este sunetul trestiei.
Zis-a bătrânul către dânșii: «Cu adevărat, de va ședea cineva
în liniște [isihie] și va auzi glas de pasăre, inima nu mai are
aceeași liniște; cu atât mai mult voi, având sunetul trestiilor
acestora".
Șezând
odată ava Arsenie la Canop, a venit de la Roma o fecioară de
familie senatorială, bogată foarte și temătoare de Dumnezeu, ca
să-l vadă. Și fiind primită de arhiepiscopul Teofil, l-a rugat ca
să-l înduplece pe bătrânul să o primească. Și venind
[arhiepiscopul] la el, l-a rugat zicând: «Cutare fecioară, din
familie senatorială, a venit de la Roma și voiește să te vadă».
Iar bătrânul n-a primit să se întâlnească cu ea. Deci, după ce
i-a vestit aceasta, ea a poruncit să i se pregătească dobitoacele,
zicând: «Cred lui Dumnezeu că-l voi vedea. Că nu om am venit să
văd – căci sunt și în cetatea noastră mulți oameni; ci
prooroc am venit să văd». Și după ce a ajuns la chilia
bătrânului, din iconomia lui Dumnezeu, a găsit pe bătrânul
petrecând afară din chilie, cu oarecare lucrare; și văzându-l, a
căzut la picioarele lui. El însă a ridicat-o cu mânie. Și a luat
seama de-aproape la dânsa zicând: «Dacă fața mea vrei s-o vezi,
iat-o, privește-o!» Iar ea de rușine n-a căutat la fața lui. Și
i-a zis bătrânul: «N-ai auzit de lucrurile mele? Acestea sunt de
nevoie să le vezi. Cum ai îndrăznit să faci atâta cale pe mare?
Nu știi că ești femeie și nu ți se cade să ieși niciodată
nicăieri? Sau ca să mergi la Roma și să zici către celelalte
femei: « Am văzut pe Arsenie », și să se facă marea drum de
femei, care să vină la mine?» Iar ea a zis: «De va voi Domnul, nu
voi lăsa pe niciuna să vină aici. Ci roagă-te pentru mine și mă
pomenește totdeauna!» Iar el răspunzând a zis: «Mă rog lui
Dumnezeu, ca să se șteargă pomenirea ta din inima mea». Și
acestea auzind, a ieșit tulburată. Și dacă a venit în cetate, de
mâhnire a căzut în friguri. Și a vestit fericitului Teofil
arhiepiscopul că e bolnavă. Și venind la ea, o ruga să-i spună
ce are. Iar ea a zis către dânsul: «O, de n-aș mai fi venit aici!
Că am zis bătrânului: « Pomenește-mă pe mine », și el a zis:
« Mă rog lui Dumnezeu, ca să se șteargă pomenirea ta din inima
mea». Și iată, eu mor de mâhnire». Și i-a zis ei arhiepiscopul:
«Au nu știi că ești femeie și prin femei vrăjmașul îi luptă
pe sfinți? Pentru aceasta a zis bătrânul așa; că pentru sufletul
tău se roagă totdeauna». Și așa s-a mângâiat sufletul ei și
s-a dus cu bucurie la ale sale.
Se spunea
iarăși pentru el, că sâmbăta seara, pe când se lumina duminica,
lăsa soarele înapoia lui și întindea mâinile la cer, rugându-se,
până când iarăși strălucea soarele înaintea feței lui. Și
atunci ședea.
AVVA
AGATHON
L-au
întrebat pe el iarăși frații, zicând: care fapta bună, părinte,
între petreceri, are mai multă osteneală? Zis-a lor: iertați-mă,
eu socotesc ca nu este altă osteneală, ca rugăciunea către
Dumnezeu. Căci totdeauna când voiește omul să se roage, voiește
vrăjmașul să-l taie pe el, caci el știe că nu se împiedică de
altceva, fără numai de rugăciunea cea către Dumnezeu. Și toată
petrecerea pe care o va face omul, răbdând întru dânsa,
dobândește odihna. Dar rugăciunea până la răsuflarea cea de pe
urma, are trebuință de nevoință.
Tot el
spunea: un om repede la mânie, nici dacă ar învia morții nu este
plăcut înaintea lui Dumnezeu.
A spus ava
Agathon: să-mi fie cineva oricât de drag, dacă știu că mă trage
în păcat, mă despart de el.
Se povestea
despre ava Agathon că se străduia să împlinească fiecare
poruncă. Dacă urca în luntre, cel dintâi apuca vâsla; când
veneau frați la el, îndată după rugăciune mâna lui așternea pe
masă; căci era plin de dragostea lui Dumnezeu.
A zis ava
Ammona: am petrecut paisprezece ani la Sketis rugându-mă lui
Dumnezeu noapte și zi să-mi dea putere să birui mânia.
Un frate
l-a întrebat pe ava Daniel:
– Dă-mi
o poruncă și o s-o păzesc.
– Nu
întinde niciodată mâna în același blid cu o femeie și nu mânca
cu ea; și așa vei scăpa puțin de dracul curviei.
A trimis
odată Epifanie vlădica Ciprului către ava Ilarion să-l cheme așa:
haide să ne vedem până nu ieșim din trup. Și venind el s-au
bucurat amândoi. Și mâncând ei li se aduse pasăre. Episcopul
luă, dându-i avvei Ilarion, care îi spuse: iartă-mă, avvo, dar
de când am luat chipul călugăresc nu am mâncat jertfit. Și-i
răspunse Epifanie: eu de când am luat chipul călugăresc n-am
lăsat pe nimeni să se culce având ceva împotriva mea, nici nu
m-am culcat având ceva împotriva cuiva. Iar bătrânul îi
răspunse: iartă-mă, căci traiul tău e mai bun decât al meu.
Îi spunea
ava Macarie avvei Zaharia:
– Spune-mi
care e lucrul monahului?
– Pe mine
mă întrebi, părinte?
– Am
încredere în tine, Zaharia fiule. Mă îmboldește cineva să te
întreb.
– După
mine, părinte, monah este cel care se poartă aspru cu sine
(biazesthai, a se sili, a se struni, a se violenta) în toate.
A spus ava
Isaia: nimic nu-i folosește atâta începătorului, ca ocara. Așa
este începătorul ocărât care rabdă, ca pomul udat zi de zi.
A mai spus
ava Theodor al Fermei: nu te culca într-un loc în care este femeie.
A spus ava
Theodor cel de la Sketis: vine gândul și mă frământă și mă
stânjenește, dar fapt nu poate să facă, ci doar mă împiedică
de la fapta bună; dar omul veghetor îl izgonește, sculându-se la
rugăciune.
A zis ava
Theodot: lipsa pâinii sleiește trupul monahului. Dar alt bătrân a
zis: nesomnul sleiește trupul și mai mult.
A spus ava
Theona: din pricina depărtării cugetului de la privirea lui
Dumnezeu, suntem înrobiți de patimile cele trupești.
A mai spus
maica Theodora: liniștirea e bună, căci omul chibzuit își
păstrează împăcarea (și seninătatea) (Proverbe 21, 12). Mare
lucru, într-adevăr, este reculegerea pentru fecioară sau pentru
călugăr, mai ales celor tineri. Dar află că, atunci când
plănuiește cineva să se reculeagă, îndată vine vrăjmașul și
îi îngreunează sufletul cu urât, descurajare, gânduri;
îngreunează și trupul cu boli, slăbiciune, cu vlăguirea
genunchilor și a tuturor mădularelor, și secătuiește puterea
sufletului și a trupului. Atunci spune „sunt istovit și nu
izbutesc să-mi fac rugăciunile“. Dar dacă priveghem, toate
acestea se risipesc. Era un monah pe care, când începea să-și
facă sinaxa, îl apucau friguri, fierbințeală, dureri de cap.
Atunci își zicea: m-am îmbolnăvit și poate mor; să mă scol
înainte de a muri, și să-mi fac rugăciunea. Și cu gândul acesta
se silea pe sine, și își făcea canonul. Și când înceta
rugăciunea, înceta și fierbințeala. Și iarăși, chibzuind așa,
se împotrivea, și-și făcea rugăciunea, și învingea gândul.
Tot ea mai
spunea: nici nevoința nici privegherea, nici orice fel de osteneală
nu mântuiesc, ci doar smerenia cea adevărată. Era odată un
pustnic care gonea dracii și îi întreba:
– Ce vă
izgonește, postul?
– Noi
nici nu bem, nici nu mâncăm.
– Atunci
privegherea?
– Noi nu
dormim.
– Atunci
sihăstria?
– Noi
petrecem prin pustietăți.
– Atunci
ce vă izgonește?
– Nimic
nu ne biruiește, decât smerenia.
Deci vezi
că smerenia este biruitoarea dracilor.
A zis ava
Ioan Colobos: eu sunt ca cel care șade sub un copac mare și vede
multe fiare și târâtoare venind spre el; și când nu le poate
ține piept, urcă în copac și scapă; așa și eu: șed în chilia
mea și privesc gândurile rele deasupra mea: și când nu izbândesc
asupra lor, mă refugiez la Dumnezeu prin rugăciune și scap de
dușman.
Zicea ava
Pimen despre ava Ioan Colobós că se rugase lui Dumnezeu, și a luat
patimile de la el și a ajuns fără de griji. Atunci a plecat de i-a
zis unui bătrân:
– Mă văd
netulburat și fără nici un război.
– Mergi,
roagă-te lui Dumnezeu ca să-ți vină război și zdrobirea și
smerenia pe care le aveai înainte; căci prin luptă înaintează
sufletul.
Atunci s-a
rugat, și venind lupta, nu se mai ruga să se ia de la el, ci zicea:
dă-mi, Doamne, îndârjire (hypomonê –
răbdare și rezistență) în războaie.
A spus ava
Ioan, că a avut unul din bătrâni un extaz: iată trei monahi
stăteau pe malul mării, și a venit un glas către ei de pe
celălalt mal, care le-a zis: luați aripi de foc și veniți spre
mine. Și doi au luat, și au zburat pe malul celălalt; iar unul a
rămas, și plângea cu amar și striga. Dar apoi i s-au dat și lui
aripi, nu de foc, ci slabe și neputincioase; și a trecut cu
osteneală căzând și ridicându-se iar, ajungând la mal cu mare
necaz. Așa și neamul de oameni de acuma, și dacă iau aripi, nu
iau unele de foc, ci de-abia slabe și neputincioase.
A mai zis
iar bătrânul fratelui despre sufletul care vrea să se pocăiască:
era o curvă frumoasă într-un oraș și avea mulți ibovnici. Și a
venit la ea un om de vază, și i-a zis: făgăduiește-mi că te vei
cuminți, și eu te iau de soție. Ea i-a făgăduit. Și a luat-o,
plecând la casa lui. Ibovnicii ei au căutat-o, zicând: pe cutare a
luat-o un om de vază la casa lui; dacă mergem la casa lui și el
află, ne pedepsește. Hai în spatele casei, s-o fluierăm; și va
recunoaște fluieratul, coborând la noi, și n-avem nici o vină.
Ea, auzind fluieratul, și-a astupat urechile și s-a grăbit în
cămara cea mai lăuntrică și a zăvorât ușile.
Era un
bătrân la Sketis, ostenitor cu trupul, dar fără luare-aminte la
gânduri. S-a dus la ava Ioan să-l întrebe despre uitare. Și a
ascultat cuvântul lui, întorcându-se în chilie, și a uitat ce-i
spusese ava Ioan. Și a venit iar să-l întrebe; și a ascultat iar
cuvântul, întorcându-se. Când a ajuns în chilie a uitat iar, și
ducându-se așa de multe ori, la întors îl biruia uitarea. Apoi
l-a întâlnit pe bătrân și i-a zis:
– Știi,
avvo, am uitat iar ce mi-ai spus; dar ca să nu te stingheresc, n-am
mai venit.
– Mergi,
aprinde un opaiț. El a aprins, și i-a zis iar:
– Adă și
altele și aprinde-le de la el.
Așa a și
făcut. Și îi zise ava Ioan bătrânului:
– I s-a
întâmplat ceva opaițului, dacă le-ai aprins pe celelalte de la
el?
– Nu.
– Așa și
cu Ioan. Dacă ar veni toată lumea din Sketis la mine, nu mă
împiedică de la harul lui Hristos. De aceea, când vrei, vino fără
șovăială.
Și astfel
prin răbdarea amândurora, a luat Dumnezeu uitarea de la bătrân.
Astfel era lucrarea celor din Sketis, să dea râvnă celor atacați
și să se silească pe ei înșiși să se câștige unii pe alții
spre bine.
A spus ava
Ioan: lăsând povara cea ușoară, adică a se mustra pe sine, am
luat-o pe cea grea, adică să ne dăm singuri dreptate.
Tot el a
spus: smerenia și frica de Dumnezeu sunt mai presus de toate
virtuțile.
Ziceau
despre ava Ioan, că atunci când venea de la seceriș, sau de pe la
bătrâni, se îndeletnicea cu rugăciunea, cu meditația și cu
psalmii, până când gândurile i se întorceau în starea dinainte.
Ava Isidor
a mai spus: sunt patruzeci de ani de când simt păcatul cel cu
mintea, dar niciodată nu mă învoiesc, nici poftei, nici mâniei.
A mai spus:
când eram tânăr și ședeam în chilia mea, nu aveam un răstimp
anume pentru rugăciune – noaptea și ziua îmi erau rugăciune.
A zis ava
Isidor: am mers odată la piață să vând câteva lucrușoare, și
când am văzut că se apropie mânia de mine, am lăsat lucrurile,
fugind.
Tot ava
Isidor a spus: priceperea sfinților e să cunoască voia lui
Dumnezeu. Căci omul le biruie pe toate cu supunerea la adevăr,
fiind chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Din toate duhurile, cel
mai înfricoșat este a-ți urma inima, adică gândul tău, și nu
legea lui Dumnezeu. Și (la început simte o anume ușurare, dar)
apoi i se preschimbă în jale, căci nu a recunoscut taina, și nici
n-a găsit drumul sfinților ca să meargă pe el. Acum este vremea
să lucrăm pentru Domnul, că mântuirea este în vreme de jale, cum
e scris „cu smerenia voastră câștigați-vă sufletele“ (Luca
21, 19).
A spus ava
Ioan: niciodată n-am adus în chilia mea un gând împotriva
fratelui meu care mă supărase, și m-am sârguit și eu ca să
nu-mi las fratele în chilia lui, având un gând împotriva mea.
L-a
întrebat un frate pe ava Iosif:
– Vreau
să ies din mănăstire și să mă sălășluiesc singur.
– Unde
vezi că sufletul tău e liniștit și nevătămat, acolo așează-te.
– Și în
mănăstire mă liniștesc, și singur. Ce zici să fac?
– Dacă
te liniștești și în mănăstire, și de unul singur, pune-ți
cele două gânduri ca într-o cumpănă; și unde vezi că te trage
și precumpănește mai mult gândul, așa fă.
A mai spus:
nu e nevoie doar de cuvinte; că sunt cuvinte destule la oamenii din
vremea de azi. Ci de lucru e nevoie; căci el este cel căutat, nu
cuvintele, care nu au roadă.
Tot el (ava
Hierax) a spus: n-am spus niciodată cuvânt lumesc, nici n-am vrut
să aud.
A spus iar:
părintele nostru ava Antonie a spus: „Niciodată n-am pus mai
presus binele meu decât folosul fratelui meu“.
Povestea
ava Ioan al Chiliilor, zicând că era în Egipt o curvă, foarte
frumoasă și foarte bogată. Dregătorii mergeau la ea. Într-o zi
s-a întâmplat să ajungă la biserică și dorea să intre.
Hipodiaconul, care sta la ușă, n-a lăsat-o să intre:
– Nu ești
vrednică să intri în lăcașul lui Dumnezeu, fiindcă ești
spurcată.
Și cum se
ciorovăiau ei, a auzit vlădica zarva și a ieșit. Curva i-a spus:
– Nu mă
lasă să intru în biserică.
– Nici nu
e chip să intri, fiindcă ești spurcată.
Ea, cu
mustrare de conștiință, îi zise:
– Nu mai
curvesc.
– Dacă
îți aduci aici averile, voi ști că nu mai curvești.
Când le
aduse, el le luă, dându-le foc. Atunci ea ieși din biserică
plângând și zicând:
– Dacă
aici așa mi-au făcut, ce o să îndur dincolo?
Și s-a
pocăit și s-a făcut vas al alegerii („vas al alegerii“ Faptele
Apostolilor 9, 15).
Ziceau
despre ava Isidor preotul că a venit odată un frate să-l cheme la
prânz. Bătrânul n-a primit să vină, zicând:
– Adam a
fost înșelat cu mâncarea, fiind izgonit din Rai.
– Te temi
să ieși din chilia ta?
– Fiule,
mă tem, căci „diavolul, răgând ca leul, caută pe cine să
înghită“ (1 Petru 5:8).
Spunea
adesea: dacă se dedă cineva băuturii, nu va scăpa uneltirii
gândurilor. Și Lot, silit de fetele lui, s-a îmbătat cu vin, și
din pricina beției diavolul l-a împins cu ușurință spre curvie
nelegiuită.
Se zicea
despre ava Isidor, că atunci când mergea vreun frate la el, fugea
înlăuntrul chiliei. Atunci frații îi spuneau:
– Avvo,
ce înseamnă asta?
– Și
fiarele fug în vizuinile lor, și scapă.
Asta o
spunea pentru folosul fraților.
Au făcut
prevestiri sfinții părinți despre generația cea mai de pe urmă.
– Ce am
făcut noi? a zis unul. Și i-a răspuns unul mare dintre ei, Ava
Ishyrion:
– Noi am
făcut poruncile lui Dumnezeu.
– Și cei
de după noi ce vor face?
– Vor
ajunge la jumătatea faptelor noastre.
– Și cei
de după ei?
– Cei din
acea generație nu vor avea nicidecum fapte; le va veni ispită, și
cei care se vor dovedi încercați în vremea aceea, vor fi mai mari
decât noi și decât părinții noștri.
A mai spus:
un senator roman, care se lepădase (de lume) și-și împărțise
averile săracilor, păstrase câte ceva pentru odihna sa, nevrând
să îndure smerenia care vine din lepădarea desăvârșită, și
sfânta supunere a canonului vieții de obște. Lui i-a spus cel
dintre sfinți Vasile acest cuvânt: nici rangul de senator nu-l mai
ai, nici călugăr nu te-ai făcut.
Un frate
i-a spus avvei Cronie:
– Spune-mi
un cuvânt.
– Când a
mers Elisei prooroc la sunamiteancă, a văzut că nu avea nicio
treabă cu nimeni. Atunci ea a zămislit și a născut prin venirea
lui Elisei (2 Împărați 4:8-17).
– Care
este tâlcul?
– Când
sufletul veghează și se adună din risipirea atenției, și se
leapădă de voile sale, atunci pune stăpânire pe el Duhul lui
Dumnezeu. Și atunci poate să nască, deși este sterp.
A spus ava
Caríon: am făcut multe osteneli, mai mult decât fiul meu Zaharia,
și n-am ajuns de o seamă cu el, cu smerenia și cu tăcerea lui.
S-au adunat
odată cei din Sketis (ca să discute) despre Melhisedec și au uitat
să-l cheme și pe ava Copri. Chemându-l apoi, l-au întrebat despre
asta. El, lovindu-se de trei ori peste gură, zise: vai ție, Copri,
că ce ți-a poruncit Dumnezeu să faci, le-ai părăsit, și cauți
ce nu cere de la tine. Auzind frații unele ca acestea, fugiră în
chiliile lor.
I-a spus
ava Longin avvei Acachie: femeia își dă seama că a rămas gravidă
atunci când i se oprește menstruația. Așa și sufletul își dă
seama când a primit (syllambanô –
a concepe un copil sau a primi în sine) Duhul Sfânt, când se
opresc patimile care se scurg din el. Iar când este în patimi, cum
se poate înfumura că este fără patimi? Dă sânge și ia Duh.
Spunea tot
ava Macarie: dacă te înfurii mustrând pe cineva, doar îți
astâmperi patima. Că nu trebuie să mântui pe altul pierzându-te
pe tine.
L-au
întrebat unii pe ava Macarie:
– Cum
trebuie să ne rugăm?
– Nu e
nevoie de vorbărie, ci întindeți-vă mâinile și ziceți „Doamne,
cum vrei și cum știi, miluiește“ și dacă vă vine vreo luptă,
„Ajută-mă, Doamne“. Și El știe ce e bine și ne miluiește.
I-a spus
ava Moise avvei Macarie la Sketis:
– Îmi
caut liniștea, dar nu mă lasă frații.
– Văd că
firea ta e molatică (Sau: văd că ai o fire îngăduitoare) și nu
poți să îndepărtezi vreun frate de la tine. Dacă vrei însă să
te reculegi, du-te în străfundul pustiei, la Petra, și acolo vei
avea liniște și pace.
A venit un
frate la Sketis la ava Moise, cerând cuvânt de la el. Bătrânul îi
zise: du-te, șezi în chilia ta și chilia te va învăța pe tine
toate.
L-a
întrebat un frate:
– Cine-l
ajută pe om la toate? (Dialog apocrif, în stil forțat și tezist)
– Dumnezeu
e cel care-l ajută; că este scris „Dumnezeu este scăparea și
puterea noastră, ajutor în necazurile care ne împresoară.”
(Psalmi 45, 1)
– Și
posturile și privegherile pe care le face omul, ce sunt?
– Ele fac
sufletul să se smerească; fiindcă e scris „vezi smerenia și
osteneala mea, și șterge toate păcatele mele“ (Psalmi 24, 18).
Dacă sufletul va da roadele acestea, se va îndura Dumnezeu către
el pentru ele.
– Ce să
facă omul la toată încercarea care vine peste el sau la tot gândul
vrăjmașului?
– Trebuie
să plângă dinaintea bunătății lui Dumnezeu ca să-l ajute, și
se va liniști curând, dacă i se roagă cu cunoștință, căci e
scris „Domnul e ajutorul meu; ce-mi va face mie omul?“ (Psalmi
117, 6).
– Iată
că un om își bate robul pentru o greșeală. Ce să facă robul?
– Dacă
va fi rob bun, să zică „ai milă de mine, am greșit“.
– Și
altceva nimic.
– Nu. De
îndată ce ia vina asupra lui și spune „am greșit“, îndată
stăpânul lui are milă de el. Desăvârșirea tuturor acestora este
să nu-ți judeci aproapele. Când mâna Domnului a ucis tot întâiul
născut din țara Egiptului nu era casă fără mort.
– Ce tâlc
are asta?
– Când
luăm aminte la păcatele noastre, nu mai vedem păcatele aproapelui.
Că e o nebunie ca omul care are un mort, să-l lase și să meargă
să-l plângă pe al aproapelui. A muri față de aproapele înseamnă
a-și purta păcatele și a nu avea grija nimănui, că e bun sau
rău. Nu fă rău nimănui, nu gândi rău în inima ta față de
nimeni, nu disprețui pe nimeni care face rău, nici nu te bucura cu
cel care face rău aproapelui tău; nu vorbi de rău pe nimeni, ci zi
„Dumnezeu îl cunoaște pe fiecare“, nu te lăsa înduplecat de
bârfitor, nici nu te bucura de bârfa lui, nici nu urî pe cel
care-și ponegrește aproapele. Asta înseamnă să nu judeci.
Nu avea
dușmănie cu nimeni și nu păstra ură în inima ta. Nu-l urî pe
cel care are o dușmănie cu aproapele său. Asta este pacea.
Îndeamnă-te spre toate acestea: pentru puțină vreme este truda și
pentru veșnicie odihna, cu harul lui Dumnezeu Cuvântul. Amin.
A spus ava
Matoe: a venit un frate la mine și mi-a spus că ponegrirea e mai
rea decât curvia. Eu i-am zis:
– Aspru
cuvânt.
– Și cum
crezi că stau lucrurile?
– Ponegrirea
e rea, dar se vindecă repede. Fiindcă bârfitorul se căiește cel
mai adesea, spunând „am vorbit de rău“. Însă curvia este
moarte trupească.
A spus ava
Matoe, că s-au dus trei bătrâni la ava Pafnutie, cel poreclit
Kefalás, ca să‑l întrebe un cuvânt. Bătrânul le spuse:
– Ce
vreți să vă spun? Cuvânt duhovnicesc sau trupesc?
– Duhovnicesc.
– Mergeți,
iubiți truda mai mult decât odihna, și disprețul mai mult decât
slava, și a da mai mult decât a lua.
L-a
întrebat un frate pe ava Matoe:
– Spune-mi
un cuvânt.
– Du-te,
roagă-te lui Dumnezeu să-ți dea jale în inimă și smerenie, și
ia aminte pururea la păcatele tale, nu judeca pe alții, ci pune-te
mai prejos de toți, nu te împrieteni cu băiat (băiat tânăr –
e vorba de pericolul sexual în care pot cădea monahii), nu avea
cunoștință cu femeie, nici prieten eretic, curmă familiaritatea
de la tine, stăpânește-ți limba și pântecele, ține-te departe
de vin, și dacă vorbește cineva despre orice ar fi, nu te certa cu
el, ci dacă vorbește bine, zi: „da“; dacă vorbește rău, zi:
„tu știi ce spui“. Și nu te înfrunta cu el despre cele pe care
le-a spus. Asta este smerenia.
Se spunea
despre ava Silvan, că avea un ucenic pe nume Marcu, și care era
foarte ascultător și scria frumos. Bătrânul îl iubea pentru
ascultarea lui; mai avea încă unsprezece ucenici, care se supărau
că îl iubea mai mult decât pe ei. Bătrânii au auzit,
mâhnindu-se. Într-o zi au venit la el și l-au chemat. Atunci el
i-a luat, a ieșit, bătând la fiecare chilie:
– Frate
cutare, haide, că am nevoie de tine.
Nici unul
dintre ei nu i-a urmat îndată. Ajungând la chilia lui Marcu, bătu
zicând:
– Marcu.
Când auzi
vocea bătrânului, țâșni îndată afară. Bătrânul îl trimise
cu o însărcinare, zicându-le bătrânilor:
– Unde
sunt ceilalți frați, părinților?
Când a
intrat în chilia lui (Marcu), a luat în mâini foaia (tetradion –
lat. quaternio, caiet format din două foi îndoite, care se lega
apoi sub formă de carte) și a văzut că pusese mâna să scrie și
auzindu-l pe bătrân n-a mai întors condeiul să sfârșească
litera. Bătrânii ziseră:
– Într-adevăr,
avvo, cel pe care îl iubești tu îl iubim și noi, și-l iubește
și Dumnezeu.
A mai zis:
la început când ne adunam unii cu alții și vorbeam lucruri de
folos, întărindu-ne unii pe alții, ne făceam cete-cete și ne
ridicam la cer. Dar când ne adunăm acum și începem să ne
ponegrim unul câte unul, ne tragem în jos.
A zis ava
Mios: ascultare pentru ascultare: dacă ascultă cineva de Dumnezeu,
Dumnezeu îl ascultă.
A zis ava
Nil: orice vei face ca să te răzbuni pe un frate care te-a
nedreptățit, ți se va întoarce în inimă la vremea rugăciunii.
A mai zis:
dacă vrei să te rogi cum se cade, nu amărî sufletul nimănui, că
altfel în zadar alergi.
A mai zis:
călugărul care iubește liniștea rămâne nerănit de săgețile
vrăjmașului; cel amestecat cu gloatele primește lovituri adesea.
A mai zis:
robul nepăsător cu treburile stăpânului său să se pregătească
să fie biciuit.
L-a
întrebat un frate pe un bătrân:
– Ce
lucrare e bună, ca s-o fac și să trăiesc din ea?
– Știe
Dumnezeu ce e bine… Eu am auzit că l-a întrebat un frate pe ava
Nistheróos cel mare, prietenul avvei Antonie, și i-a spus:
– Ce
lucrare e bună, s-o fac?
– Nu
toate lucrările sunt deopotrivă; Scriptura spune că Avraam era
primitor și Dumnezeu era cu el, Ilie iubea liniștea și Dumnezeu
era cu el, iar David era smerit și Dumnezeu era cu el. Ce vezi că
vrea sufletul tău, după Dumnezeu, fă, și păzește-ți inima.
Fiind
întrebat ava Nistheróos de ava Pimen, de unde dobândise asemenea
virtute, că ori de câte ori se întâmpla vreo tulburare în
chinovie, nu vorbea, nici nu mijlocea, a răspuns: iartă-mă, avvo;
când am venit la început în chinovie i-am spus gândului meu „tu
și măgarul sunteți una“; așa cum măgarul e bătut, dar nu
vorbește, e ocărât, dar nu răspunde, așa și tu, cum spune
psalmistul, „am ajuns ca un dobitoc de povară dinaintea Ta, dar
sunt pururea cu Tine“ (Psalmi 72, 22).
A
spus ava Xanthías: tâlharul era pe cruce, și dintr-un singur
cuvânt s-a îndreptățit; iar Iuda era numărat împreună cu
apostolii și într-o singură noapte și-a prăpădit toată
osteneala și s-a pogorât din ceruri în iad. De aceea, nimeni
căruia îi merge bine (eupragôn –
căruia îi merge bine sau care face bine) să nu se fălească,
fiindcă toți cei care s-au încrezut în ei înșiși s‑au
prăbușit.
A
mai zis: socot că dacă omul nu-și păzește inima cum trebuie,
uită toate câte le-a auzit, nepăsător. Așa că vrăjmașul își
găsește loc în el, doborându-l. Tot așa se stinge câte puțin
candela îngrijită și aprinsă, dacă nu i se pune ulei, și apoi
se înstăpânește întunericul asupra ei; ba mai mult, ci și când
îi dă târcoale șoarecele, ca să mănânce feștila, nu poate
înainte de stingerea uleiului, dar dacă vede că nu mai are nu doar
lumină, ci și fierbințeala și-a pierdut-o, atunci vrând să
tragă feștila, doboară și candela, care dacă e de lut, se
sparge, dar dacă e de aramă, stăpânul casei o gătește iar. Tot
așa, dacă sufletul e nepăsător, câte puțin Duhul Sfânt se
depărtează, până când la urmă i se stinge căldura, apoi
vrăjmașul nimicește (katafagôn –
„înghițind“) însuflețirea inimii, prăpădind și trupul prin
răutate. Dacă acela este bine așezat față de Dumnezeu, este doar
târât spre nepăsare, iar Dumnezeu, milostiv fiind, pune în el
frica de El și gândul la cazne, făcându-l să fie treaz și să
aibă grijă pe viitor, cu multă hotărâre, până la venirea Lui.
S-a
dus un frate odată din părțile avvei Pimen în străinătate și a
ajuns la un schivnic acolo; era tare bun și mulți veneau la el.
Fratele îi spuse cele despre ava Pimen. Auzind de virtutea lui i-a
venit dor să-l vadă. Întorcându-se fratele în Egipt, după o
vreme, s-a dus schivnicul din străinătate în Egipt la fratele care
venise la el odinioară – că acela îi spusese unde locuiește.
Văzându-l se minună și se bucură mult. Schivnicul spuse: fii
bun, du-mă la ava Pimen. El îl luă, mergând la bătrân și îi
dădu de știre cele despre el:
– E
un om mare și de o mare bunătate, și are mare cinste în ținutul
lui. I-am dat de știre despre tine, și, dorind să te cunoască, a
venit aici.
Atunci
el l-a primit cu bucurie, și s-au îmbrățișat, așezându-se, iar
străinul a început să vorbească din Scriptură despre lucruri
duhovnicești și cerești. Atunci ava Pimen și-a întors fața și
nu i-a răspuns. Văzând că nu vorbește cu el, a ieșit mâhnit și
îi zise fratelui care-l adusese: în zadar am făcut toată
călătoria; am venit la bătrân, iar el nu dorește să vorbească
cu mine.
Fratele
intră la ava Pimen și îi spuse:
– Avvo,
de dragul tău a venit acest om mare, care are atâta slavă în
ținutul lui; de ce nu vorbești cu el?
– El
e din cei de sus și vorbește de lucruri cerești, eu sunt din cele
de jos și vorbesc de lucruri pământești. Dacă vorbea cu mine
despre patimile sufletului, i-aș fi răspuns; dacă mi-a vorbit
despre cele duhovnicești, la astea nu mă pricep.
Fratele
ieși, spunându-i: bătrânul nu vorbește curând din Scriptură,
dar dacă îi vorbește cineva despre patimile sufletului, îi
răspunde.
El
fu cuprins de remușcare (katanygeis) și intră la bătrân,
spunându-i: ce să fac, avvo, că mă stăpânesc patimile
sufletului?
Bătrânul
îl primi cu bucurie zicându-i: acum bine ai venit; deschide-ți
gura pentru acestea, și o voi umple de bunătăți (Psalmi 80, 11).
El,
foarte folosit, îi zise: într-adevăr aceasta este calea adevărată.
Apoi, se întoarse în ținutul lui, mulțumind lui Dumnezeu că s-a
învrednicit să se întâlnească cu un asemenea sfânt.
A
mai zis: dacă și-ar aduce omul aminte că e scris: „din cuvintele
tale vei fi îndreptățit și din cuvintele tale vei fi osândit“
(Matei 12, 37) va alege mai degrabă să tacă.
A
zis ava Pimen: risipirea atenției (perispasmos, distracție, lipsa
de concentrare, absența lucidității) e începutul relelor.
A
mai zis că ava Isidor preotul Schitului vorbea odată poporului,
zicând: fraților, oare nu pentru osteneală am venit în locul
acesta? Și acum nu mai are osteneală. Eu acuma îmi iau cojocul și
mă duc unde este osteneală, și acolo îmi voi găsi odihna.
A
mai spus bătrânul că l-a întrebat un frate pe ava Pamvo dacă e
bine să-ți lauzi aproapele. Și el i-a răspuns: e mai bine să
taci.
L-a
întrebat un frate pe ava Pimen:
– Dacă-i
dau fratelui meu puțină pâine sau altceva, demonii pângăresc
fapta, ca și cum ar veni din plăcere omenească.
– Și
dacă vine din plăcere omenească, noi trebuie totuși să-i dăm
cele trebuincioase fratelui.
Și
i-a spus pilda aceasta:
– Doi
plugari locuiau în același sat, iar unul dintre ei, semănând, a
treierat puține (roade) și cu neghină, pe când celălalt,
neîngrijindu-se să semene, n-a secerat nimic-nimic. Dacă vine
foamete, care din cei doi va trăi?
– Cel
care a treierat puține roade, și cu neghină.
– Așa
și noi, să semănăm câte puțin, fie și cu neghină, ca să nu
murim de foame.
A
mai zis ava Pimen, că a zis ava Amonás: este câte un om care are
mereu securea cu el, și nu izbândește să doboare copacul, iar
altul, priceput la tăiat, chiar din puține lovituri dă copacul
jos. Și spunea că securea este discernământul.
Un
frate l-a întrebat: cum trebuie să se poarte (politeusasthai, a se
purta în public, a se insera în societate) omul? Bătrânul i-a
spus: Să ne uităm la Daniel, că n-au găsit nici o vină decât în
slujba Dumnezeului lui.(Daniel 6, 5.)
Se
spunea despre un frate, că era bântuit de hulă și-i era rușine
să spună. Iar când a auzit de bătrâni mari, se ducea la ei, ca
să le spună; dar, când ajungea, se rușina să mărturisească.
Venea adesea și pe la ava Pimen. Bătrânul l-a văzut că avea
gânduri și se mâhnea că fratele nu-i spune. Într-o zi,
petrecându-l, i-a spus:
– Iată
că de atâta vreme vii aici având gânduri de spus, și când
ajungi, nu vrei să le spui, ci totdeauna pleci necăjit, cu ele cu
tot. Spune-mi, fiule, ce anume ai?
– Demonul
se luptă cu mine să-l hulesc pe Dumnezeu, și-mi era rușine să
spun.
Și
povestindu-i lucrul, îndată s-a ușurat.
Iar
bătrânul îi spuse: nu te tulbura, fiule; ci oricând vine gândul
acesta, spune: nu e treaba mea: hula ta asupra ta, Satano. Căci
fapta aceasta n-o dorește sufletul tău. Orice faptă pe care
sufletul n-o dorește este trecătoare.
Atunci
fratele se duse vindecat.
L-a
întrebat un frate pe ava Pimen:
– Spune-mi
cuvânt.
– Cât
arde focul sub cazan, musca nu se poate atinge de el, nici alte
târâtoare; când e rece, atunci se așează pe el. Așa și
monahul; cât stăruie în faptele duhovnicești, vrăjmașul nu
izbutește să-l doboare.
A
spus ava Pimen că l-a întrebat un frate pe ava Simon:
– Dacă
ies din chilia mea și îl văd pe fratele meu distrându-se
(perispomenos - din nenorocire, limba română nu are alt termen care
să semnifice simultan amuzamentul și neatenția. Distracție, care
înseamnă și una, și alta, este singurul termen care să le
desemneze pe amândouă. În traducerea veche „…fratele meu
răspândindu-se“, calc destul de nefericit.), mă distrez și eu
cu el; dacă-l găsesc râzând, râd și eu cu el, iar atunci când
intru în chilia mea, nu mai izbutesc să-mi găsesc liniștea.
– Dacă
ieși din chilia ta și-i găsești pe alții râzând, râzi și tu,
dacă-i găsești pe unii vorbind, vorbești și tu – apoi vrei să
intri în chilia ta și te afli cum fuseseși?
– Dar
ce?
– Înăuntru
stai de strajă, afară stai de strajă.
A
zis ava Pimen: de la al treilea neam (genea –
generație) în Sketis și de la ava Moise, frații n-au mai
înaintat.
A
mai zis: omul dacă-și ține rânduiala (taxis) sa, nu este
tulburat.
Tot
el i-a spus avvei Anuv: „întoarce ochii mei să nu vadă
deșertăciunea“ (Psalm 118, 37), că slobozenia omoară sufletele.
Un
frate l-a întrebat pe ava Pimen:
– Locuiesc
niște frați cu mine; ce zici, să le poruncesc?
– Ba
nu; fă întâi lucrul, și dacă vor să trăiască, văd și
singuri.
– Și
ei vor, părinte, să le poruncesc.
– Nu,
fi-le pildă (typos –
„model“), nu legiuitor (Timotei 4, 12).
Un
frate l-a întrebat pe ava Pimen zicând:
– Avvo,
erau doi oameni, unul monah și unul mirean. Monahul s-a gândit de
cu seară să lepede chipul monahicesc, iar mireanul s-a gândit să
se călugărească. Amândoi au murit însă în noaptea aceea. Cum
li se va socoti lor?
– Monahul
a murit monah și mireanul a murit mirean; în ce stare s‑au
aflat s-au și dus.
A
zis ava Ioan (cel care a fost trimis în surghiun de împăratul
Marcian): ne-am dus odată din Siria la ava Pimen și vroiam să-l
întrebăm despre împietrirea inimii; bătrânul însă nu știa
grecește, nici tălmaci nu s-a nimerit. Văzându-ne amărâți,
bătrânul a început să vorbească grecește, zicând: firea apei e
moale, și cea a pietrei tare; ulciorul atârnat deasupra pietrei,
picurând câte puțin sfredelește piatra. Așa și cuvântul lui
Dumnezeu e moale, iar inima noastră pietroasă. Dar omul, auzind
adesea cuvântul lui Dumnezeu, i se deschide inima spre frica de
Dumnezeu.
Au venit
odată frați la ava Pamvó și l-a întrebat unul:
– Avvo,
eu postesc câte două zile și mănânc două pâini; oare îmi
mântuiesc sufletul, sau mă rătăcesc?
Iar
celălalt zise:
– Avvo,
eu capăt din munca mâinilor mele doi bani zilnic, și păstrez
puțin pentru hrană, și ce rămâne dau milostenie; oare mă mântui
sau pier?
Deși l-au
rugat mult, nu le-a răspuns. După patru zile aveau să plece, iar
clericii îi mângâiau, zicând: nu vă amărâți, fraților;
Dumnezeu vă va da răsplată. Așa este obiceiul bătrânului, că
nu vorbește degrabă, dacă nu-l încredințează Dumnezeu.
A zis ava
Pamvó: cu darul lui Dumnezeu, de când m-am lepădat de lume, nu
m-am căit de vreun cuvânt pe care l-am spus.
Pe când
își dădea sufletul ava Romanos, s-au adunat la el ucenicii săi și
i-au spus:
– Cum
trebuie să ne purtăm?
– Nu știu
să fi zis vreodată vreunuia din voi să facă ceva, de nu m-aș fi
hotărât mai înainte să nu mă mânii, dacă nu se face ceea ce am
spus; și așa am trăit în pace toată viața noastră.
I-a zis
ucenicul avvei Sisoe:
– Părinte,
ai îmbătrânit, să mergem de acum aproape de lumea locuită. (
oikoumenê –
„lumea locuită“, în opoziție cu eremos, deșertul)
– Să
mergem acolo unde nu este femeie.
– Și
unde altundeva nu este femeie, decât în pustie?
– Atunci
du-mă în pustie.
Un frate
l-a întrebat pe avva Sisoe:
– Așa îi
bântuia Satana (și) pe cei dinainte?
– Acum
și mai mult, fiindcă i se apropie sorocul și se frământă
(tarassetai –
se zbuciumă).
A fost
ispitit odată Avraam, ucenicul avvei Sisoe, de către demon;
bătrânul văzu că el căzuse; și s-a ridicat, înălțându-și
mâinile la cer și zicând:
– Doamne,
vrei, nu vrei, nu te voi lăsa dacă nu-l vindeci.
Și s-a
vindecat curând.
Un frate
l-a întrebat pe avva Sisoe:
– Mă văd
pe mine însumi, că gândul la Dumnezeu este pururea cu mine.
– Nu e
mare lucru, să ai gândul la Dumnezeu; e mare lucru să te vezi mai
prejos de toată făptura. Acest lucrul călăuzește și truda
trupească spre smerenie.
L-a
întrebat avva Ammon al Raïtului pe avva Sisoe:
– Când
citesc Scriptura, gândul meu vrea să alcătuiască o cuvântare
frumoasă (filokalêsai –
„a stiliza“), ca să am dacă sunt întrebat.
– Nu e
nevoie, ci să-ți dobândești din curăția cugetului și
înseninarea (to amerimnein –
lipsa de griji), și cuvântarea.
Un frate
l-a întrebat pe avva Sisoe cel din Petra despre trai (politeia –
mod de viață). Bătrânul îi spuse:
– A zis
Daniel „mâncăruri alese n-am mâncat“ (Daniel 10, 3 –
Artos epithymiôn = literal „pâinea dorințelor“. Ebr. lehem
hamudot.).
Se spunea
despre avva Sisoe că încuia totdeauna ușa când ședea în chilie.
Un frate
l-a întrebat pe avva Sisoe tebanul:
– Spune-mi
un cuvânt.
– Ce pot
să-ți spun? Că citesc din Noul Testament și mă întorc la cel
Vechi.
Un frate
l-a întrebat pe avva Sisoe:
– Ce să
fac, avvo, că am căzut?
– Ridică-te
iar.
– M-am
ridicat și am căzut iarăși.
– Ridică-te
iar și iar.
– Până
când?
– Până
când vei fi luat sau în bine, sau în cădere; că în ce (stare)
este găsit omul, în aceea și pleacă (în lumea cealaltă).
A spus avva
Sisoe:
– Fă-te
neînsemnat, leapădă-ți voia înapoia ta, fă-te fără griji, și
vei avea odihnă.
Tot el,
fiind împreună cu frații, a căzut în extaz (egeneto en ekstasei)
și s-a prăbușit cu fața în jos. Apoi se ridică după multă
vreme, plângând. Frații îl întrebară:
– Ce ai,
părinte?
El tăcea
și plângea. Dar fiindcă îl sileau să vorbească, le spuse:
– Am fost
răpit la judecată, unde am văzut mulți din tagma noastră mergând
la cazne și mulți dintre mireni mergând la Împărăție.
Și se
jeluia (epenthe –
„plângea“, în traducerea veche) bătrânul și nu vroia să
iasă din chilie, iar dacă era silit să iasă, își acoperea fața
cu culionul, zicând: de ce aș vedea lumina aceasta vremelnică și
fără niciun folos!
Pe când
ședea odată avva Silvan în muntele Sinai, s-a dus ucenicul său
Zaharia cu o însărcinare și îi zise bătrânului: dă drumul apei
și udă grădina. El a ieșit, acoperindu-și chipul cu culionul, și
vedea doar unde călca. A venit un frate la el atunci și văzându-l
de departe, luă aminte la ce făcea. Apoi se apropié și-i zise:
– Spune-mi,
avvo, de ce ți-ai acoperit fața cu culionul și așa udai grădina?
– Fiule,
ca să nu vadă ochii mei pomii, iar mintea mea să nu se abată de
la lucrarea ei.
1
Stare
de plictiseală lâncezitoare, lâncezeală, dezgust, lene, lenevie,
lenevire, trândăvie, trândăvire, plictis, plictiseală,
descurajare, moleșeală a voinței.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu