Să ne ținem de lucrurile pe care le‑am auzit, ca să nu fim depărtați de ele (Treptele căderii)

Scriere de învățătură pentru vremurile din urmă

„Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi și Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă ca să încerce pe locuitorii pământului. Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ți ia cununa.” (Apocalipsa 3:10-11)

„Cât privește venirea Domnului nostru Isus Hristos și strângerea noastră laolaltă cu El, vă rugăm, fraților, să nu vă lăsați clătinați așa de repede în mintea voastră și să nu vă tulburați de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă, ca venind de la noi, ca și cum ziua Domnului ar fi și venit chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun chip; căci nu va veni înainte ca să fi venit lepădarea de credință și de a se descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul care se înalță mai presus de tot ce se numește „Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Așa că se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” (2 Tesaloniceni 2:1-4)

Știm din Biblie – și suntem niște oameni binecuvântați că știm acest adevăr – că înainte de revenirea Domnului Isus, pe pământ va fi o mare lepădare de credință. De-a lungul veacurilor au fost destui apostați care s-au lepădat de Mântuitorul lor, dar în aceste vremuri din urmă va fi o lepădare la o scară mare, concomitentă cu apariția Antihristului.

Pentru a nu fi prinși de tăvălugul lepădării de credință și pentru a scăpa de plasa întinsă de Satan, Dumnezeu le descoperă copiilor Săi care sunt cauzele și cum se pot apăra. Căci această lepădare de credință nu vine peste noapte, ci este precedată de anumiți pași greșiți.

Studiind în ultima vreme epistola către Romani, Duhul Sfânt mi-a arătat în capitolul 1:18-32 existența a trei trepte ale căderii. Ele se aplică la fel de bine atât omenirii în general, cât și copiilor lui Dumnezeu. Să nu considerăm că lucrul acesta nu ne privește pe noi, ci să luăm seama la îndemnul apostolului Pavel: „Astfel, dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă.” (1 Corinteni 10:12)

1. Abandonarea închinării

…fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit, ci s-au dedat la gândiri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat… (Romani 1:21-23)

Când vorbim de închinare, vorbim de o atitudine de mulțumire, de proslăvire, de dragoste, de respect profund, de teamă sfântă de Dumnezeu.

Minimum necesar pentru orice om de pe Pământ ar trebui să fie teama sfântă față de Creatorul său. Dar pentru cel care L-a cunoscut pe Isus Hristos ca Mântuitor, starea normală este aceea de mulțumire continuă, de recunoștință veșnică față de Cel care s-a jertfit pentru noi. Creștinul trebuie să fie omul care la orice pas îi mulțumește lui Dumnezeu, care mereu își aduce aminte de jertfa Domnului Isus Hristos pentru păcatele lui. De aceea, el trebuie să fie nelipsit de la celebrarea Cinei Domnului. Când începe să părăsească această stare, creștinul se găsește într-un mare pericol, el a pornit pe pantă în jos.

Abandonarea atitudinii de mulțumire față de Dumnezeu are la rândul ei sub-treptele ei. Mai întâi omul devine delăsător în a-I mulțumi lui Dumnezeu pentru toate lucrurile¹, așa cum suntem îndemnați în biblie. Nu mai mulțumește dimineața când deschide ochii și vede că este sănătos, nu mai mulțumește la masă, sau mulțumește „printre îmbucături”, nu mai mulțumește seara că are un acoperiș deasupra capului și un Dumnezeu care veghează asupra lui, și, în general, nu mai vede la tot pasul motive de a-I mulțumi lui Dumnezeu. Omul nu mai este mulțumit cu Dumnezeul lui. Înaintașii noștri, când erau întrebați ce mai fac, fie că erau întrebați de creștini sau de oameni din lume, răspunsul lor era invariabil, „Mulțumesc lui Dumnezeu, bine.” Așa simțeau ei, că trebuie să-I mulțumească mereu, și nu se rușinau.

A doua sub-treaptă este atunci când creștinul începe să devină nemulțumit. Mai întâi a încetat să-I mulțumească Domnului, apoi a devenit încet încet tot mai nemulțumit. E nemulțumit de școala la care merge, e nemulțumit de servici, de biserică, de mâncarea din frigider, de hainele de pe el, de patul în care doarme. Apoi e nemulțumit de copii, de soț sau de soție. Și, pe neobservate, se instalează o stare generală de nemulțumire².

Și, în final, calcă și pe a treia sub-treaptă și ajunge ca evreii eliberați de Dumnezeu din Egipt, care au început să regrete și să prețuiască mai mult ceea ce au abandonat în Egipt (oalele cu carne) decât ceea ce au primit de la Dumnezeu (eliberarea din sclavie) și ceea ce le promitea Dumnezeu că vor dobândi ca sfârșit al credinței lor (fericirea din țara Canaanului).

Evreii aceștia aveau în spate Egiptul – locul sclaviei lor; înaintea ochilor lor era prezența lui Dumnezeu – prin mana din cer pe care o culegeau în fiecare dimineață și prin prezența Domnului („stâlpul de nor” și „stâlpul de foc”); iar în viitorul apropiat era promisiunea intrării în țara Canaanului – locul unde curgea lapte și miere. Dar, cu toată prezența lui Dumnezeu din prezent și cu toate promisiunile unui viitor strălucit, inima lor s-a întors spre Egipt, au început să regrete Egiptul și chiar au fost pe punctul de a-și alege o căpetenie pentru a se întoarce în Egipt.

Credeți că asta a fost doar atunci? Din nefericire, nu. Istoria se repetă periodic. Sunt profund îndurerat când văd creștini care au părăsit „minima” teamă sfântă de Dumnezeu, „minima” recunoștință față de Salvatorul lor, și au ajuns să regrete „libertățile” pe care le-au avut când trăiau în lume. Aceștia au ajuns să nu mai prețuiască ceea ce au primit de la Dumnezeu (eliberarea din sclavia păcatului, iertarea păcatelor, calitatea de fiu al Tatălui ceresc, părtășia cu Domnul Isus Hristos, darul Duhului Sfânt) și au ajuns să nesocotească ceea ce le promite Dumnezeu (fericirea fără de sfârșit în Împărăția cerurilor).

Este greu de crezut, dar asta se întâmplă; toate aceste bogății spirituale din prezent și toate fericirile promise în veșnicie nu mai reprezintă mare lucru pentru ei, față de ceea ce cred ei că au pierdut. Ca altădată Esau, unii creștini zic și ei „...la ce-mi slujește dreptul acesta de întâi născut?” (Geneza 25:32)

Îmi aduc aminte cu exactitate că acesta a fost unul din primele mele mesaje la începutul slujirii, acum 20 de ani. Evreii eliberați din sclavia Egipteană trebuiau să stea liniștiți, în ascultare, în credință, o scurtă perioadă de timp, până urmau să ajungă în țara promisă. Dar au sfârșit-o tragic. În același fel, celor ce au crezut în Isus Hristos li se promite o viață fără de sfârșit în Împărăția Cerurilor. Ei doar trebuie să stea liniștiți lângă Dumnezeul lor. Și unii nu stau liniștiți, nu stau smeriți, trag cu ochiul la lumea aceasta și cad în plasa celui rău. Și uită îndemnurile Tatălui lor:

„Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții, nu este de la Tatăl, ci din lume. Și lumea și pofta ei trec; dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” (1 Ioan 2:15-17)

2. Abandonarea Cuvântului lui Dumnezeu

S-au fălit că sunt înțelepți și au înnebunit. (Romani 1:22)

... n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor. (Romani 1:28)

A doua treaptă a căderii este abandonarea Cuvântului lui Dumnezeu în favoarea înțelepciunii proprii. După ce au părăsit închinarea și mulțumirea față de Dumnezeu, părăsesc și ascultarea de Cuvântul Lui. Unii abandonează pur și simplu citirea și meditarea la Cuvântul lui Dumnezeu și întrerup astfel contactul cu adevărul care trebuie să ne spele mereu mintea și traiul de influențele lumești. Ei ajung să ignore poruncile lui Dumnezeu, nu mai caută în Scriptură voia lui Dumnezeu pentru viața lor și părăsesc dependența de Dumnezeu. Oamenii încep să se creadă înțelepți fără revelație din Cuvântul lui Dumnezeu. Cred că pot să-și rezolve și singuri problemele, fără să-L întrebe pe Dumnezeu.

Adam și Eva n-au ascultat de porunca lui Dumnezeu și au pus-o la îndoială. Saul, odată ajuns împărat, a început să facă lucrurile de capul lui – credea că poate să îndeplinească voia lui Dumnezeu după înțelepciunea lui. Într-o anumită situație, Iosua n-a întrebat pe Dumnezeu în privința unor gabaoniți vicleni, și poporul Israel a avut de suferit din cauza aceasta mulți ani.

Menținerea unei legături vii cu Dumnezeu, în fiecare zi, prin intermediul Cuvântului Bibliei, este o luptă continuă, pe care o văd tot mai grea în ultimii ani, atât în viața mea, cât și a celor din jurul meu. Avem nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu mult mai mult decât avem nevoie de apă și de aer pentru trupul nostru. Umblând prin mijlocul acestui „neam ticălos” (cum îl numea Petru), zilnic ne infectăm cu felul lor de gândire, cu felul lor de vorbire, cu felul lor de viețuire. Și de aceea avem nevoie, tot zilnic, să fim spălați de influențele lumești prin Cuvântul lui Dumnezeu. Și atunci când este cazul, să apelăm la mărturisirea păcatului și la curățirea prin sângele Mielului.

Îmi aduc aminte că, odată, în timp ce îmi pregăteam o predică despre vremurile din urmă, încercând să observ reacția societății la păcatele groaznice care s-au extins cu rapiditate în ultimii ani, am citit câteva articole care descriau într-un mod foarte pozitiv homosexualitatea și pedofilia. După citirea articolelor am simțit cum inima mea s-a îngreuiat și stomacul mi se întorcea pe dos. Starea aceasta nu mă părăsea, și nu-mi trecea cu niciun medicament. Atunci, îndemnat de Duhul Domnului, am citit toată Legea lui Dumnezeu din cartea Exod și Deuteronom, și îndeosebi acele pasaje în care Dumnezeu le spunea evreilor să nu practice sub nicio formă lucrurile scârboase pe care le-au văzut în Egipt, și nici cele pe care le vor vedea în Canaan, căci ei sunt un popor sfânt. Citirea Legii sfinte a lui Dumnezeu mi-a curățat cugetul de toate mizeriile acumulate acolo din articole, și mi‑a readus starea de liniște, de curăție, de pace.

Am practicat de multe ori, îndemnat de Duhul Domnului, căutarea voii lui Dumnezeu în Cuvântul lui Dumnezeu. Când aveam de luat o decizie, mă retrageam 1-2 ore în balconul meu, și acolo mă rugam și căutam voia lui Dumnezeu citind Cuvântul. Începeam de obicei cu cartea Proverbelor, și apoi cum mă călăuzea Duhul Domnului. Și de multe ori am primit lumină cum să procedez. Dar când am luat hotărâri pripite, de moment, în funcție de impuls, de multe ori am greșit grav.

Mai mult, chiar și după ce ai citit din Scriptură, o mulțime de buruieni stau gata să năpădească roadele ieșite din citirea Cuvântului: „Sămânța care a căzut între spini închipuiește pe aceia care, după ce au auzit Cuvântul, își văd de drum și-l lasă să fie înăbușit de grijile, bogățiile și plăcerile vieții acesteia și n-aduc rod care să ajungă la coacere.” (Luca 8:14) De aceea Dumnezeu accentuează mult în Scriptură practica meditării, cugetării adânci. Luați-o de exemplu pe Maria, mama Domnului Isus. Iată ce citim despre ea: „Maria păstra toate cuvintele acelea și se gândea la ele în inima ei.” (Luca 2:19,51) Pe vremea aceea nu avea un caiet de notițe, nici biblia oricând la îndemână, dar ceea ce auzea (la sinagogă, sau din ce vorbea Isus) păstra în inima ei și, în timpul liber medita la ele.

Când vezi că un creștin s-a obișnuit să fie indiferent față de citirea și meditarea la Cuvântul lui Dumnezeu, când vezi că nu mai caută în Cuvânt atunci când este într-o nevoie sau are de luat o decizie, când vezi că nu mai cere un sfat unui om al lui Dumnezeu, poți să-l compătimești și să te rogi pentru el. E în mare pericol.

Cineva povestea că a întâlnit niște misionari greci. Ceea ce l‑a uimit și i-a rămas întipărit pentru toată viața, a fost faptul că aproape la orice întrebare care li se punea, ei răspundeau „Haideți să vedem ce spune Cuvântul lui Dumnezeu.” Ei renunțaseră la „deșteptăciunea” lor în favoarea înțelepciunii Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru mulți dintre noi aceasta pare o nebunie.

Unele pilde nu le uiți niciodată. Așa sper să fie și pilda următoare, care cred că-mi va rămâne multă vreme în memorie datorită frumuseții și adevărului pe care-l conține.

Povestea este spusă de un bătrân care a trăit într-o fermă din munții zonei estice din Kentucky împreună cu nepotul său. În fiecare dimineață, bunicul se trezea devreme și stând la masa din bucătărie citea din vechea sa Biblie. Nepotul său, care voia să fie exact ca el, a încercat să îl imite în orice fel în care putea.

Într-o zi, nepotul a întrebat: „Bunicule, încerc să citesc Biblia exact ca tine, însă n-o înțeleg, și ceea ce înțeleg uit imediat ce închid cartea. La ce bun să citesc Biblia?” Bunicul s-a întors liniștit de la punerea cărbunelui în sobă și a spus: „Ia acest coș în care punem cărbunii, du‑te la râu și adu un coș cu apă!”

Băiatul a făcut așa cum i s-a spus, deși toată apa s-a scurs înainte să ajungă acasă. Bunicul a râs și a spus: „Va trebui să te miști mai rapid data viitoare” și l-a trimis iar la râu cu coșul pentru o altă încercare.

De data asta, băiatul alergă mai rapid, dar, din nou, coșul era gol înainte să ajungă acasă. Fără suflare, i-a spus bunicului că era „imposibil să cari apă în coș” și a mers să ia o găleată în locul coșului. Bătrânul a spus: „Nu doresc o găleată de apă. Vreau un coș de apă. Poți face asta! Doar că nu ai încercat îndeajuns de mult”, și ieși pe ușă pentru a-l privi pe băiat încercând din nou.

Acum, băiatul știa că acest lucru era imposibil, dar dorea să arate bunicului că, deși alerga cât de repede putea, apa se scurgea înainte să se îndepărteze de tot. Băiatul puse apă și fugi tare, însă, când ajunse la bunicul său, coșul era din nou gol.

Fără suflare, el spuse: „Vezi, bunicule, este fără folos!”

Bătrânul spuse: „Deci, crezi că asta e fără folos? Uită-te la coș!” Băiatul privi coșul și, pentru prima oară, realiză că coșul arăta diferit. În locul unui coș murdar de cărbuni era unul curat. „Fiule, asta se întâmplă când citești Biblia. S-ar putea să nu înțelegi sau să nu memorezi totul, însă, când citești, te va schimba dinăuntru spre dinafară.”

Asta e lucrarea lui Dumnezeu în viețile noastre… să ne schimbe dinăuntru spre dinafară și să ne transforme lent în imaginea Fiului Său. Acesta este locul în care Duhul Sfânt vine și joacă rolul important.

„Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăișuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul și duhul, încheieturile și măduva, judecă simțirile și gândurile inimii. Nicio făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol și descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face.” Evrei 4:12-13

3. Abandonarea sfințeniei (întoarcerea la practicarea păcatului)

Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel au ajuns plini de orice fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate … (Romani 1:28-32)

Teama, respectul și dragostea profundă față de Dumnezeu, precum și preocuparea zilnică, continuă, cu Cuvântul lui Dumnezeu duc la păstrarea lui Dumnezeu în cunoștința noastră. De cealaltă parte, lipsit de frica de Dumnezeu și lipsit de Cuvântul lui Dumnezeu, creștinul abandonează sfințenia și ajunge treptat în păcatele pe care le părăsise odinioară, mergând până la cele mai grave, curvia, preacurvia, viclenia, pornografia, ura, neiertarea, etc. Ceea ce a început doar ca o „mică” indiferență față de Dumnezeu, poate sfârși într-o plinătate a păcatului. Cuvântul lui Dumnezeu pentru astfel de oameni, spus prin apostolul Petru, este deosebit de aspru:

„În adevăr, dacă, după ce au scăpat de întinăciunile lumii, prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos, se încurcă iarăși și sunt biruiți de ele, starea lor de pe urmă se face mai rea decât cea dintâi. Ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă care le fusese dată. Cu ei s-a întâmplat ce spune zicala adevărată: „Câinele s-a întors la ce vărsase” și „scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăși în mocirlă.” (2 Petru 2:20-22)

Vă rog să citiți cu atenție versetele de mai sus și să observați că este vorba de niște oameni care fuseseră eliberați din robia păcatelor, dar au sfârșit prin a fi biruiți din nou de ele.

Majoritatea celor pe care i-am cunoscut că au căzut din credință – în special când eram în comitetul unei biserici și analizam aceste cazuri – părăsiseră teama de Dumnezeu și părtășia cu Dumnezeu prin Cuvântului Scripturii. Nu deodată, ci treptat.

Ne mirăm uneori când auzim despre un frate sau o soră că a căzut în păcatul curviei sau alt păcat grav. Dacă însă ne vom duce pe fir, vom descoperi că undeva în trecut s-a petrecut ruptura de Dumnezeu și de Cuvântul Lui.

4. Țineți-vă bine ancorați

"De aceea, cu atât mai mult trebuie să ne ținem de lucrurile pe care le‑am auzit, ca să nu fim depărtați de ele." (Evrei 2:1)

Dragul meu cititor, îți dai tu seama cu adevărat ce ai primit prin credința în Isus Hristos? Ești tu conștient de faptul că ești copilul legitim al Tatălui ceresc? Îți poți tu imagina cum va arăta pentru tine gloria³ viitoare de care vei avea parte la nesfârșit în Împărăția lui Dumnezeu, dacă rămâi în credință până la sfârșit, fără să te abați de la nădejdea Evangheliei pe care ai auzit-o?

Mă gândesc uneori că suntem în postura unui fiu al unui împărat pământesc, care se joacă prin curtea palatului cu copiii slugilor, și nici măcar nu realizează că odată, ca moștenitor al tronului, va împărăți⁴ peste toată averea tatălui său.

Zice sf. Ioan Gură de Aur: „Patimile de aici, de orice fel ar fi ele, se mărginesc în viața prezentă, pe când bunurile viitoare se întind în veacuri nesfârșite. Între slava de-acum și cea viitoare, este aceeași deosebire ca între vis și realitate."

Ai auzit? „Bunurile viitoare se întind în veacuri nesfârșite!” Și în cartea Apocalipsei scrie despre fiii lui Dumnezeu că „vor împărăți în vecii vecilor” (Apocalipsa 22:5). Dacă înțelegi toate aceste lucruri, atunci trebuie să fii nebun să pierzi această comoară pentru plăcerile de o clipă ale păcatului.

Nu coborî pe prima treaptă a căderii, ci rămâi un om mulțumitor față de Dumnezeu

Fiindcă am primit, dar, o împărăție care nu se poate clătina, să ne arătăm mulțumitori și să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie și cu frică. (Evrei 12:28)

Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi. (1 Tesaloniceni 5:18)

Închinarea, în biblie, este un concept complex. Îmi imaginez un împărat a cărui conducere este desăvârșită. El este plin de bunătate și face dreptate săracului și oricărui om obijduit din împărăția sa. Datorită conducerii lui înțelepte, în țară este belșug. Oamenii se simt iubiți de împărat și în siguranță, pentru că toți răufăcătorii au fost închiși. Peste tot domnește bucuria, liniștea și pacea.

Când împăratul acesta trece prin ținuturile împărăției lui, ca să vadă starea poporului, supușii lui sunt plini de recunoștință, se aruncă pur și simplu la pământ și i se închină: „Veșnic să trăiești împărate.” Ei sunt atât de mulțumiți de împăratul lor, încât îi doresc împăratului să trăiască veșnic, pentru că ar vrea ca și nepoții și strănepoții lor să se bucure de o astfel de conducere.

Așa aș vedea închinarea noastră față de Dumnezeul nostru. Cu niciun chip nu trebuie să renunțăm la timpul de închinare personal (și acolo unde este posibil, la altarul de familie).

Nu coborî pe a doua treaptă a căderii, ci rămâi nedezlipit de Cuvântul lui Dumnezeu și meditează mult la el

Cu niciun chip nu trebuie să renunțăm la citire, la meditare, la studiul aprofundat al Scripturii, la memorarea cuvintelor Domnului. Trebuie să eliminăm activitățile nefolositoare, întâlnirile care nu ne zidesc, timpii morți, ca să avem destul timp pentru lucrurile spirituale.

Nu începe ziua fără închinare și fără Cuvântul lui Dumnezeu. Nu alerga în primul rând la ale tale. Nu începe ziua pe telefonul mobil. Șezi. Mulțumește-I lui Dumnezeu. Și lasă-L să-ți vorbească.

Am observat o mulțime de moduri prin care cel rău caută să ne devieze de la întâlnirea cu Domnul nostru prin Cuvânt și rugăciune. Unii se culcă prea târziu, și dimineața sunt foarte obosiți ca să mai aibă timp de părtășie. Alții își găsesc dimineața timp pentru orice, mai puțin pentru Domnul. Alții încep cu Domnul, dar sfârșesc timpul de părtășie pe internet, printre știri sau mesaje de pe facebook.

O poezie descoperită recent ne readuce aminte importanța și frumusețea timpului de părtășie cu Domnul.

MANA DE DIMINEAȚĂ

La începutul fiecărei zile,

Când se aleargă după hrană,

Strângeți în suflet o măsură plină

Din al Scripturii vas ceresc cu mană.

Mai înainte ca să plece gândul

Spre lucruri și probleme efemere,

Micul dejun luați-l din Cuvântul

Ce dă lumină, viață și putere.

O zi nu încălzește pe cealaltă,

Ce-am strâns pe azi nu ne hrănește mâine,

Căci cea mai sfântă mare-nvățătură

E dependența de cereasca mană.

(George Uba)

De asemenea, tot în ce privește importanța Cuvântului lui Dumnezeu, nu lua hotărâri fără El. Cu cât decizia pe care o ai de luat este mai grea (schimbarea locului de muncă, dorința de a pleca din țară, atitudinea față de copiii tăi neascultători, sau ce să faci când ești în pragul divorțului) cu atât trebuie să petreci mai mult timp în liniște cu Domnul, citind Cuvântul Lui, citind meditații, cărți, sau consultându-te cu un om al lui Dumnezeu.

Nu coborî pe a treia treaptă a căderii

Dacă ai coborât deja primele două trepte – dacă ai devenit indiferent față de Dumnezeu, cârtitor, nemulțumit cu soarta ta; dacă ai abandonat citirea Cuvântului lui Dumnezeu – atunci ești doar la un pas de prăbușirea totală și de întoarcere la păcatele de odinioară, ba chiar și la altele mai grele.

Mai este cale de întoarcere? Mai poți ajunge înapoi, în starea dinainte de a fi început să cobori? Doar prin pocăință. De obicei omul devine înfășurat de neputință, și numai pocăința și strigătul disperat către Dumnezeu îl mai salvează. Pune-ți cenușă în cap și strigă fără rușine către Dumnezeu, „Doamne, ai milă de mine păcătosul!”

Cuvintele apostolului Iacov par deosebit de brutale, dar asta este soluția pentru cel care a părăsit frica de Dumnezeu și Cuvântul lui Dumnezeu: „Apropiați-vă de Dumnezeu, și El Se va apropia de voi. Curățați-vă mâinile, păcătoșilor; curățați-vă inima, oameni cu inima împărțită! Simțiți-vă ticăloșia; tânguiți-vă și plângeți! Râsul vostru să se prefacă în tânguire, și bucuria voastră în întristare: smeriți-vă înaintea Domnului, și El vă va înălța.” (Iacov 4:8-10)

5. Și totuși, de ce coboară creștinii treptele?

Coborârea treptelor presupune că s-a instaurat o răceală între om și Dumnezeu. Mi-am tot frământat mintea cum de se poate întâmpla așa ceva. Cum de cade creștinul din dragostea dintâi? Cum de nu-i mai face plăcere să stea cu Domnul lui în părtășie, să citească biblia, să se roage, să cânte, să se gândească la frații lui și la semenii lui și să-i slujească? Cum de lucrurile lumii pun din nou stăpânire pe el? Cum de-i face mai mare plăcere să privească minute în șir (sau ore) la televizor sau pe Facebook la tot felul de lucruri fără folos, sau să se angajeze în tot felul de vorbării goale și lumești, decât să citească și să mediteze la Cuvântul lui Dumnezeu?

Și am primit următoarea explicație. Odată ce omul L-a cunoscut pe Isus, s-a instaurat între cei doi o relație caldă de dragoste. Focul acestei relații este pornit de Dumnezeu și întreținut de Dumnezeu. Cel ce a cunoscut dragostea dintâi de Dumnezeu, știe că inițiativa a fost a Lui. „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.” (1 Ioan 4:19)

În dragostea dintâi, omul este ca un copilaș care, ieșit din burta mamei, se trezește direct în brațele ei. El este copleșit de mângâierile mamei, de cuvintele ei de dragoste, de atenția ei, de îmbrățișările și sărutările ei. Și, lucru uimitor, răspunde în același fel și nu mai poate de bucurie de noua lui relație.

La fel se întâmplă cu nou născutul spiritual, cu copilul lui Dumnezeu aflat în dragostea dintâi. Relația caldă este inițiată și întreținută de Dumnezeu, și omul răspunde. Dumnezeu îi dă o stare de bucurie și pace prin Duhul Sfânt, îi vorbește mereu și foarte deslușit din Sfânta Scriptură, îl înconjoară cu bunătatea și dragostea Lui.

Dar dragostea trebuie și ea testată. Imaginați-vă un copilaș de 2-3 anișori care se află în dormitor împreună cu mama lui și cu o altă femeie străină, care i-a adus o mulțime de jucării. Copilașul este fascinat de jucării, se așează pe covor și începe să se joace cu ele. Fără să facă zgomot, mama iese tiptil din dormitor și-l lasă pe copilaș absorbit de jucării, în prezența femeii străine. Copilașul se joacă el ce se joacă, dar dintr-odată ridică capul, se uită speriat în jur, după care, cu ochii întrebători către femeia străină, începe să strige cu glas strident și plângăcios, „Mama, mama, mama”. În zadar va încerca străina să-l liniștească pe copilaș, în zadar îi va arăta zecile de jucării, el nu se va liniști din plâns decât atunci când va vedea din nou chipul mamei apărând în ușă.

Mare bucurie va avea copilașul revăzându-și mama, și mare bucurie va avea mama văzând dragostea copilașului pentru ea, și faptul că nicio jucărie și niciun alt lucru de pe lumea asta n-a putut înlocui prezența ei.

Așa ne testează și nouă Dumnezeu dragostea și dependența noastră de El. După ce ne-a copleșit cu dragostea Lui în dragostea dintâi, se retrage uneori fără zgomot. Asta nu înseamnă că dragostea Lui este mai puțin mare. Dumnezeu este dragoste (1Ioan 4:8). El nu poate iubi mai puțin. De asemenea, nu-și retrage protecția Lui. El își retrage doar manifestarea vizibilă exterioară a sentimentelor Lui. Și asta ca să vadă reacția noastră.

Fii lui Core, David și Asaf au cunoscut ce înseamnă să-și retragă Dumnezeu mângâierile de la ei. Și priviți reacția lor.

Cum dorește un cerb izvoarele de apă, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule! Sufletul meu însetează după Dumnezeu, după Dumnezeul cel Viu; când mă voi duce și mă voi arăta înaintea lui Dumnezeu? Cu lacrimi mă hrănesc zi și noapte, când mi se zice fără încetare: „Unde este Dumnezeul tău?” (Psalmi 42:1-3)

Dumnezeule, Tu ești Dumnezeul meu, pe Tine Te caut! Îmi însetează sufletul după Tine, îmi tânjește trupul după Tine, într-un pământ sec, uscat și fără apă. (Psalmi 63:1)

În ziua necazului meu, caut pe Domnul; noaptea, mâinile îmi stau întinse fără curmare; sufletul meu nu vrea nicio mângâiere. (Psalmi 77:2)

Așa este testată și dragostea noastră. Și dacă noi nu vrem altă plăcere decât prezența Lui⁵, altă bucurie decât bucuria de a fi cu El⁶, altă mângâiere decât Cuvintele Lui⁷, atunci focul este întreținut, nu se stinge și nu se așterne răceala. Și Dumnezeu își va face din nou simțite mângâierile Lui.

Dar dacă, lipsiți de mângâierile lui Dumnezeu, ne găsim plăcerea în lucrurile lumii, inima se răcește față de Dumnezeu.

Este evident că Dumnezeu încearcă apoi de mai multe ori să ne atragă în dragostea dintâi, chiar dacă noi am fost cei care am părăsit-o⁸, dar dacă de fiecare dată nu vede nicio licărire de pocăință, nicio umbră de regret față de ceea ce am pierdut, prăpastia se adâncește tot mai mult și coborârea treptelor devine inevitabilă.

Mai rămâne atunci o singură cale, calea suferinței. În dragostea Lui de a nu ne lăsa să pierim pentru veșnicie, Dumnezeu poate aduce suferințe mari în viețile noastre, ne poate lua sănătatea, averea, îi poate lua pe cei dragi uneori, toate cu scopul ca noi să rămânem numai cu El. Și atunci se va vedea dacă omul este fericit numai cu Dumnezeu. Atunci se va vedea ce alege omul pentru veșnicie. Dar nu mi-aș dori nici mie și nici altora să ajungă sub mâna tare a lui Dumnezeu.

6. De ce se răcește inima omului față de Dumnezeu?

Așadar, răcirea față de Dumnezeu se produce pentru că inima se simte din nou atrasă de plăcerile lumii și nu se pocăiește de lucrul acesta.

Poporul Israel, eliberat din Egipt de mâna puternică a Domnului, înconjurat de dragostea și bunătatea lui Dumnezeu a găsit din nou plăcere în chefuri (înaintea vițelului de aur), în îmbuibări (dorința de a mânca carne), în plăcerile firii pământești (poftind pe fetele moabiților), în dorința după faimă și putere (Core, Datan și Abiram).

Interesant este că uneori chiar și lucrul pentru Dumnezeu îl poate face pe om să se răcească față de Dumnezeu. Este cazul bisericii din Efes, despre care Duhul Sfânt spune: „Știu faptele tale, osteneala ta și răbdarea ta, și că nu poți suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli, și nu sunt, și i-ai găsit mincinoși. Știu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu și că n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi.” (Apocalipsa 2:2-4)

7. Începutul căderii se datorează răcirii inimii față de Dumnezeu

Când am început acest mic studiu, nu știam unde o să ajung. Vedeam din epistola către Romani cele trei trepte ale căderii, dar parcă mai lipsea ceva. Întrebarea care-mi stăruia în minte era „Cum ajunge totuși omul – care a cunoscut odată dragostea dintâi – să devină indiferent și rece față de Dumnezeu, să nu-I mai mulțumească, să nu mai citească Cuvântul cu pasiune și în final să se întoarcă din nou la ceea ce vărsase?”

„Doamne, ce-ar mai fi de spus?”, mă rugam. Și stând și cugetând, Dumnezeu mi-a adus aminte versetul „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții.” (Proverbe 4:23)

Dumnezeu m-a condus astfel către esența lucrurilor, și anume faptul că începutul căderii se produce atunci când în inima omului se strecoară ceva sau cineva care face „concurență” lui Dumnezeu.

Recent am aflat despre o familie care a ajuns la divorț. Ceea ce prietenii din jurul lor remarcaseră de câteva luni, era că, deși cei doi erau văzuți împreună la multe evenimente, și deși femeia avea o înfățișare atrăgătoare, totuși bărbatul ei nu mai avea ochi pentru ea. Lucrul acesta era atât de vizibil, că sărea în ochii celorlalți. Și la mai puțin de jumătate de an s-a produs tragedia divorțului.

În același fel, când inima omului nu mai este întreagă a Domnului, când alte lucruri și-au făcut loc în ea, el poate fi cu biblia în față, poate fi în casa Domnului, poate lua Cina Domnului, dar inima lui este în cu totul altă parte. Ceva a intrat în inima omului și a luat locul lui Dumnezeu. Poate fi iubirea de bani, poate fi o afacere, poate fi plăcerea puterii, poate fi o persoană de sex opus, poate fi dragostea de sine, etc. De aceea a spus Isus: „Norodul acesta Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine.” (Marcu 7:6)

În biblie citim că trebuie să ne păzim ochii, trebuie să ne păzim limba, dar mai mult decât orice trebuie să ne păzim inima⁹.

Împăratul David a făcut și greșeli în viața lui. Într-o situație nu și-a păzit ochii și a păcătuit grav față de Dumnezeu. Dar de un lucru putem fi siguri, și anume că David L-a iubit pe Dumnezeu. De aceea și Dumnezeu l-a numit „om după inima Mea”. Inima lui David era întreagă a Domnului. Numai dintr-o astfel de inimă pot ieși asemenea cuvinte din Psalmi:

„Te iubesc din inimă, Doamne, tăria mea! (Psalmi 18:1)

„Eu zic Domnului: «Tu ești Domnul meu, Tu ești singura mea fericire!»” (Psalmi 16:2)

Când păcatul i-a fost descoperit și a realizat cât de mult L-a întristat pe Dumnezeu, nu l-a mai interesat altceva decât să nu-L piardă pe Dumnezeu. „Nu mă lepăda de la fața Ta și nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt.” (Psalmi 51:11)

David ar fi putut spune „Doamne, poți să-mi iei totul, dar nu lua de la mine Duhul Tău cel sfânt, prezența Ta. Nu pot trăi fără Tine. Pot trăi fără tot ce mi-ai dat, dar nu fără Tine.”

Și Avraam a făcut greșeli în viață, și este posibil ca afecțiunea pentru Isaac să fi umbrit pentru o perioadă relația lui Avraam cu Dumnezeu. Dar când Dumnezeu l-a pus la încercare, Avraam n-a șovăit să arate cine era cel mai important în inima lui.

Apostolul Petru avea obiceiul să-l ia gura pe dinainte. Într-o situație a ajuns chiar să-L mustre pe Domnul Isus, iar într-o alta, de frica suferinței, a negat că l-ar fi cunoscut vreodată. Dar când Isus l-a întrebat dacă-L iubește, Petru nu avea dubii: „Doamne, știi că Te iubesc.” Cu alte cuvinte, „Da, Doamne, recunosc că mă ia gura pe dinainte, că mă cred uneori grozav, și am ajuns, de frică, chiar să neg că Te cunosc. Da, mi-a fost frică de moarte, dar de un lucru sunt sigur, și anume că Te iubesc. În inima mea nu este loc pentru nimeni altcineva decât pentru Tine.”

Pentru apostolul Pavel nu exista altceva în afară de dragostea pentru Isus Hristos, de dorința de a-L cunoaște tot mai mult și de a-L sluji cu toată ființa lui.

„Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos.” (Filipeni 3:8)

„Căci pentru mine a trăi este Hristos, și a muri este un câștig.” (Filipeni 1:21)

„În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față de mine, și eu față de lume!” (Galateni 6:14)

Așadar, acesta este punctul de plecare în ce privește căderea, și anume „inima împărțită”, inima care nu mai este toată a Domnului, deși odată a fost întreagă a Domnului și nu-i trebuia nimic altceva decât Domnul și lucrurile Domnului. Așa cum spunea un om al lui Dumnezeu, „Toate problemele noastre încep în momentul când ne mai dorim și altceva în afară de Dumnezeu.”

Apoi urmează cele trei trepte ale căderii de care am vorbit la începutul acestui mic studiu: abandonarea închinării și mulțumirii, abandonarea citirii și meditării la Cuvintele lui Dumnezeu și abandonarea trăirii în sfințenie.

De aceea, „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții.” (Proverbe 4:23)

8. Ce poți face dacă te-ai răcit de Dumnezeu?

Problema este prea gravă ca să o lași nerezolvată, pentru că, așa cum am arătat, răcirea inimii este începutul căderii. De cele mai multe ori omul știe care sunt lucrurile care s-au infiltrat în inima lui și l-au depărtat de Dumnezeu. Dar dacă totuși nu-ți dai seama, cere-i lui Dumnezeu să ți le arate, după cum se ruga David:

„Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă și cunoaște-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, și du-mă pe calea veșniciei!” (Psalmi 139:23-24)

„Cercetează-mă, Doamne, încearcă-mă, trece-mi prin cuptorul de foc rărunchii și inima!” (Psalmi 26:2)

Petrece timp înaintea Cuvântului lui Dumnezeu, în singurătate, și așteaptă-te ca El să-ți vorbească. Dacă ești sincer și dorești cu adevărat să revii la o relație vie cu Dumnezeu, El îți va vorbi. Și când ți le va descoperi, pocăiește-te și scoate-le din inima ta. Când Dumnezeu va vedea hotărârea ta, El Însuși va merge înaintea ta și te va ajuta. Omoară-le înainte să te omoare ele pentru veșnicie. Eliberează-ți inima de orice intrus care a pătruns în ea, fie că este vorba de iubirea de bani, iubirea lumii, curvie, pofta ochilor, invidie, neiertare, ură, iubire de sine sau alte plăceri.

„De aceea, omorâți mădularele voastre care sunt pe pământ: curvia, necurăția, patima, pofta rea și lăcomia, care este o închinare la idoli.” (Coloseni 3:5)

9. Final

Dragii mei, poate mi-aș fi dorit să scriu despre treptele înaintării în cunoașterea lui Dumnezeu, nu despre treptele căderii, dar asta este ceea ce Dumnezeu mi-a vorbit în ultimele săptămâni. Probabil în vederea vremurilor sfârșitului și a marii lepădări de credință care va veni, și ale cărei începuturi deja se văd în America și țările Europei occidentale.

Când va începe puhoiul lepădării de credință, important este să-i putem rezista, așa cum suntem îndemnați în cartea Apocalipsei.

„Vouă însă tuturor celorlalți din Tiatira, care nu aveți învățătura aceasta și n-ați cunoscut „adâncimile Satanei”, cum le numesc ei, vă zic: „Nu pun peste voi altă greutate. Numai țineți cu tărie ce aveți, până voi veni!” (Apocalipsa 2:24-25)

„Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi și Eu de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă ca să încerce pe locuitorii pământului. Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ți ia cununa.” (Apocalipsa 3:10-11)

Dragă frate și soră, nu te teme și nu te gândi că ești prea neînsemnat, sau că n-ai fost la destule conferințe creștine. Biruința nu va fi neapărat a celor cu școli teologice, ci biruința va fi a celor a căror inimă este întreagă a Domnului, a celor pentru care Hristos este totul. În mijlocul nebuniei generale, aceștia vor rămâne liniștiți lângă Domnul lor și lângă Cuvântul Lui. De la El vor aștepta ajutorul, călăuzirea, izbăvirea, mângâierea.

Asigură-te deci de lucrul cel mai important, că inima ta este întreagă a Domnului și că-L iubești pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău și cu toată puterea ta. Asigură-te că nici tatăl tău, nici mama ta, nici copilul tău, nici soțul tău sau soția ta, nici cariera ta, nici afacerea ta și niciun alt lucru de pe pământul acesta nu ocupă un loc mai important decât Dumnezeu în inima ta.

Dumnezeu a dat totul pentru tine și nu se va mulțumi decât cu aceeași monedă.

„Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi.” (Ioan 15:13)

„Cine iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.” (Matei 10:37)

Un rob al Domnului, Dan Ghimbășanu

euvincurand.blogspot.ro/

1  Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos           Isus, cu privire la voi. (1 Tesaloniceni 5:18)

2  Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroși, trufași, hulitori, neascultători de 

    părinți, nemulțumitori, fără evlavie... (2 Timotei 3:2)

    Ei sunt niște cârtitori, nemulțumiți cu soarta lor; trăiesc după poftele lor; gura le este plină de    

    vorbe trufașe și slăvesc pe oameni pentru câștig. (Iuda 1:16)

3  Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava 

    viitoare, care are să fie descoperită față de noi. (Romani 8:18)

4  Dacă răbdăm, vom și împărăți împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, și El Se va lepăda de noi. 

    (2 Timotei 2:12)

5  Pe cine altul am eu în cer în afară de Tine? Și pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în 

    Tine. (Psalmi 73:25)

6  Cât pentru mine, fericirea mea este să mă apropii de Dumnezeu: pe Domnul Dumnezeu Îl fac 

    locul meu de adăpost, ca să povestesc toate lucrările Tale. (Psalmi 73:28)

7  Ce dulci sunt cuvintele Tale pentru cerul gurii mele! Mai dulci decât mierea în gura mea! (Psalmi 

    119:103)

8  Dar ce am împotriva ta este că ți-ai părăsit dragostea dintâi. (Apocalipsa 2:4)

9  Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții. (Proverbe 4:23)