VIAȚA TRANSFORMATĂ

Textul integral al cărții se poate citi apăsând acest link

În anul 1869 J. Hudson Taylor a trecut printr-o perioadă de grea încercare lăuntrică. El tânjea după mai multă sfințenie, după mai multă pace și bucurie în Duhul Sfânt. Făcea eforturi deznădăjduite, dar se părea că toată lupta e în zadar.

Atunci a primit o scrisoare de la un alt misionar, care trecea prin aceleași nevoi. Acesta i-a dat imboldul notărilor. Să-l ascultăm totuși pe Hudson Taylor însuși cum îi relata într-o scrisoare sorei lui, doamna Broomhall, aceste lucruri (titlurile au fost adăugate de editură).

Chimkiang, 17 octombrie 1869

Iubita mea soră!

Îți mulțumesc foarte mult pentru lunga și plăcuta ta scrisoare. Încă nu mi‑ai scris niciodată așa de când sunt în China. Știu că îți merge ca și mie – nu poți, deși ai vrea bucuroasă. Duhul și trupul pot suporta eforturi numai până la un anumit grad și pot executa numai o anumită măsură de muncă.

Dar munca mea n-a fost niciodată așa de multilaterală, niciodată așa de plină de răspundere, niciodată așa de grea ca tocmai acum; totuși sentimentul de apăsare și încordare a dispărut complet. Ultima lună a fost poate cea mai fericită din viața mea, și doresc mult să-ți povestesc un pic din ceea ce a făcut Domnul sufletului meu.

Nu știu cât de limpede voi reuși să mă fac înțeles; căci de fapt în asta nu e nimic nou sau ciudat și minunat – și totuși totul este nou! Pe scurt: eram orb și acum văd!

Lunile de dinainte

Poate că te-aș face să înțelegi mai bine dacă revin puțin în trecut. Vezi, în timpul ultimelor șase până la opt luni am trecut prin multe în lăuntrul meu. Simțeam că am nevoie de mai multă sfințenie, mai multă viață, mai multă putere, atât pentru mine personal cât și pentru întreaga misiune. Simțeam câtă nerecunoștință, cât pericol și păcat era în faptul că nu trăiam foarte aproape de Dumnezeu.

Mă rugam, posteam, mă luptam, luam hotărâri, citeam mai cu râvnă Cuvântul lui Dumnezeu, căutam să am mai multe clipe de liniște ca să cuget la lucrurile divine – totul a fost în zadar. În fiecare zi, ba chiar în fiecare ceas mă aflam sub apăsarea păcatelor. Știam că totul ar fi bine dacă aș rămâne în Isus; dar nu puteam.

Am început ziua cu rugăciune și eram hotărât să nu-mi abat nicio clipă ochii de la El. Dar presiunea îndatoririlor, care până acum erau foarte grele, permanentele întreruperi, care aveau un efect atât de obositor, mă făceau adesea să-L uit. În această climă nervii se excită atât de ușor, ispita pentru iritabilitate, gândurile amare precum și cuvintele neprietenoase uneori sunt mult mai dificil de controlat ca oriunde.

Fiecare zi îmi aducea un întreg registru de păcat și eșec, de lipsă de putere. Poate că aveam în tot timpul voința, dar n-am reușit.

Trebuie să rămânem la un neîncetat sus-jos?

Apoi a venit întrebarea: „Nu există nicio salvare? Trebuie să rămână așa până la sfârșit – o luptă neîncetată și în loc de biruință adesea înfrângere?" De aceea nici nu puteam să propovăduiesc cu sinceritate că Isus dă tuturor celor care Îl primesc putere să devină copii ai lui Dumnezeu, dacă aceasta nu era experiența mea.

În loc să devin mai puternic, părea că devin tot mai slab și că aveam tot mai puțină putere împotriva păcatului. Nici nu era de mirare; căci credința și nădejdea erau foarte mici. Mă detestam; îmi uram păcatul, și totuși nu dobândeam nicio putere spre biruință.

Eram conștient că sunt un copil al lui Dumnezeu; în ciuda tuturor lucrurilor, Duhul Său striga în inima mea: „Ava, Tată!" Dar ca să mă scol și să-mi revendic dreptul meu de copil, nu eram în stare.

Căutarea după sfințenie

Mă gândeam că sfințenia, sfințenia practică s-ar putea dobândi treptat printr-o folosire plină de râvnă a mijloacelor harului. Simțeam că nu doream nimic din lumea aceasta așa de mult și nu aveam de nimic atâta nevoie ca de ea. Dar cu cât râvneam mai mult după sfințenie și mă străduiam s-o ating, cu atât mai puțin o puteam apuca. Aproape că am renunțat la nădejdea de a mai ajunge vreodată în posesia ei, și mă gândeam că poate cerul ne e făcut și mai drag prin faptul că pe pământ nu suntem lăsați să ajungem la el. Nu cred că eu căutam să ajung această țintă cu propria putere; știam doar că eram neputincios. I-am spus-o Domnului și L-am rugat să-mi dea ajutor și putere și uneori așteptam ca El să mă păzească și să mă păstreze. Dar când priveam seara la ziua scursă, ceea ce trebuia să mărturisesc și să deplâng înaintea lui Dumnezeu era numai păcat și eșec.

Dar n-aș vrea să trezesc impresia că aceasta ar fi fost experiența zilnică a tuturor acestor luni lungi și întunecate, însă trebuia mereu să văd că lucrul după care mă străduiam se făcea nevăzut. Prin aceasta am ajuns aproape la deznădejde. Și totuși Isus niciodată nu mi se păruse mai scump; știam că El este un Mântuitor care putea să salveze un asemenea păcătos și o și vroia. Din când în când veneau perioade când inima mea era plină nu numai de pace, dar și de bucurie în Domnul. Însă ele treceau, și eu eram la fel de fără putere ca și înainte. O, ce bun a fost Domnul că a pus capăt acestei lupte interioare!

În tot acest timp eram sigur că în Cristos se afla tot ceea ce aveam nevoie; dar nu știam cum să mi-o însușesc. El era bogat, dar eu eram sărac; El era puternic, dar eu rămâneam slab. Știam că în rădăcină, în tulpină era destulă putere și grăsime. Întrebarea era totuși cum să primesc acestea în mărunta mea rămurică.

Lipsa credinței

Când treptat a început să mijească lumina, am văzut că credința e singura condiție premergătoare – mâna cu care să-I apuc plinătatea și cu care să mi-o însușesc. Dar eu nu aveam această credință. Mă străduiam s-o obțin, dar ea nu voia să vină; încercam s-o exersez, dar nu-mi reușea. Cu cât cunoșteam minunata bogăție a harului care este în Isus și vedeam plinătatea în Mântuitorul nostru scump, cu atât mai mare mi se părea că devin neputința și vinovăția mea.

Păcatele pe care le făceam îmi apăreau acum neînsemnate în comparație cu păcatul necredinței, care nu vroia și nu putea să-L ia pe Dumnezeu pe cuvânt, ci-L făcea drept mincinos! Necredința era, simțeam eu, păcatul din pricina căruia era osândită lumea, și totuși trebuia să merg tot mereu în urma necredinței. Mă rugam după credință, dar ea nu venea. Ce să fac?

Ochi deschiși

Când teama din sufletul meu a ajuns la punctul culminant, Domnul a folosit o propoziție dintr-o scrisoare a iubitului frate McCarthy, ca să-mi ia solzii de pe ochi, și Duhul lui Dumnezeu mi-a descoperit adevărul unității noastre cu Isus, cum n-o văzusem niciodată înainte. McCarthy, care trecuse prin aceleași sfâșieri lăuntrice ca și mine, dar care a primit lumina înaintea mea, scria (citez din memorie):

„Dar cum să fie întărită credința noastră? Nu prin aceea că ne luptăm după credință, ci prin faptul că ne odihnim în Cel care este credincios".

Când am citit aceasta, ochii mei s-au deschis! „Dacă nu credem, El rămâne credincios". Mă uitam la Isus și recunoșteam – ce bucurie inunda sufletul meu – recunoșteam că El spusese: „Nu te voi lăsa nici nu te voi părăsi". „O, asta dă odihnă!" am gândit eu. „M-am ostenit degeaba ca să găsesc odihna în El. Nu vreau să mă mai obosesc. El a promis doar că nu mă va lăsa niciodată, că nu mă va părăsi niciodată". Și, dragă, El n-o va face niciodată!

Vița și mlădița

Dar aceasta nu a fost tot ce mi-a arătat El, nici măcar jumătate. Când m‑am gândit la viță și la mlădiță, Duhul Sfânt a inundat sufletul meu cu lumină prețioasă. Cât de mare îmi părea greșeala făcută dorind să pot primi seva, plinătatea din el, prin propriile mele eforturi. Am cunoscut nu numai că Isus nu mă va lăsa niciodată, ci și că sunt un mădular din Trupul Lui, din carnea și din oasele Lui. Am văzut de asemenea că vița nu e numai rădăcina, ci totul: rădăcină, tulpină, mlădițe, cârcei, frunze, flori, fructe.

Și Isus nu este numai aceasta, El este și pământ și rază de soare, aer și ploaie și de zece mii de ori mai mult ca ceea ce am visat, dorit și tânjit.

O, ce bucurie să înțeleg acest adevăr! Mă rog ca ochii minții tale să poată fi luminați, ca să cunoști bogățiile care ne sunt date fără plată în Cristos și să poți intra în stăpânirea lor.

Unitatea cu EL

O, draga mea soră, e ceva minunat să fii într-adevăr una cu un Cristos înviat și înălțat, un mădular în Trupul Lui! Gândește-te ce înseamnă asta! Poate fi Cristos bogat și eu sărac? Poate mâna ta dreaptă să fie bogată și stânga săracă? Sau poate fi capul tău bine hrănit în timp ce trupul tău moare de foame?

Gândește-te și ce face acest adevăr pentru viața de rugăciune! Ar putea un funcționar de bancă să spună unui client: „Numai mâna dvs. a completat cecul, nu dvs. înșivă", sau: „Nu pot plăti această sumă mâinii dvs., ci numai dvs. înșivă"? La fel de puțin pot fi respinse rugăciunile tale ca și ale mele, dacă sunt aduse în Numele lui Isus de cei care sunt mădulare ale Trupului Său. Dacă am vrea să-L rugăm ceva care nu e în armonie cu voia lui Dumnezeu, atunci desigur că lucrurile stau altfel. Dar „dacă cerem ceva după voia Lui, El ne ascultă, și știm că am căpătat ceea ce așteptăm de la El".

Cel mai plăcut – dacă se poate vorbi în acest domeniu de faptul că un lucru e mai plăcut decât altul – este odihna, pe care o aduce cunoștința deplină de a te ști una cu Isus. Când voi înțelege aceasta, nu voi mai fi temător de nimic; căci știu că El poate să-și îndeplinească voia Sa, și voia Lui este și voia mea. Nu contează unde mă pune și cum o face. Este treaba Lui să Se gândească la asta, nu a mea; căci în cele mai ușoare situații trebuie să-mi dea harul Său, și harul Său îmi e de ajuns și în cele mai dificile.

Puțin contează pentru un slujitor dacă îi dau însărcinarea de a cumpăra câteva mărunțișuri pentru mine sau cele mai prețioase lucruri. În oricare caz, el așteaptă bani de la mine și-mi aduce ce a cumpărat.

Dacă Dumnezeu mă pune în dificultăți mari, pot să aștept călăuzirea din partea Lui; El îmi va da mult har în situații grele, iar în împrejurări apăsătoare și pline de ispite îmi dă multă putere. Nu trebuie să ne temem că izvoarele Sale de ajutor n-ar putea ajunge pentru nevoile noastre. Iar izvoarele Sale de ajutor îmi aparțin; căci El este al meu și este lângă mine și locuiește în mine. Toate acestea vin din unitatea credinciosului cu Cristos. Și de când Cristos locuiește în inima mea prin credință, sunt nespus de fericit. Aș dori să-ți pot povesti totul, în loc să-ți scriu... (Al tău frate iubitor, J. Hudson Taylor)